Frământările unui poet bine informat

Măiestria poeziei lui Kantzer stă în pragmatismul plastic cu care reușește să demonteze, vers cu vers, mituri ale neoliberalismului ca suprematismul estetic, meritocrația sau individualismul exclusivist.

401 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Mihai Kantzer, Indicele fericirii globale, cu ilustrații de Răzvan Luscov, Editura Tracus Arte, București, 2021

Nu țin minte să fi citit vreun volum de poeme autohton care să se aplece – cu pretenții plenare, dar neostentativ – asupra atât de multor actualități socio-economice arzătoare ca Indicele fericirii globale de Mihai Kantzer. Cu atât mai puțin unul care să nu comită delincvențe stilistice, ca acesta.

Concepută cu pricepere și eleganță (fiecare poem are câte un corespondent vizual abstract), cartea dă glas gândurilor omului zilelor noastre, care pentru a se adapta din avangardă forfotei tehnocapitaliste trebuie să se dedea unui soi de idealism pragmatic, respectiv să fie sensibil și cerebral în același timp. Plasându-se pe acest front al celor mai aprinse controverse ideologice, versurile de aici caută analogii între spațiul domestic și cel civic, acestea disputându-și în voie dreptul protagonistului la fericire: „la miezul nopții, vom sărbători cu artificii/ legea falimentului personal” (Temperatura oceanelor), „manevrele NATO din bucătăria noastră continuă” (Ostilități).

Majoritatea formelor fără fond monetizate de societățile ultra-consumeriste sunt ridiculizate, cu haz amar, de poet. De fapt, măiestria poeziei lui Kantzer stă în pragmatismul plastic cu care reușește să demonteze, vers cu vers, mituri ale neoliberalismului ca suprematismul estetic, meritocrația sau individualismul exclusivist.

Critica socială exersată de Kantzer nu e deloc invazivă, ea vine mai degrabă din convingeri îndelung dospite, autorul simțind nenecesară supunerea lor unei noi probe – conștiinței poetice. De aceea, poezia are în această ecuație rolul unei simple partituri, pe care semiotica actualităților invocate își execută numărul fără constrângeri autoscopice egolatre. Acest ton critic moderat, ba chiar din când în când impersonal, în loc să vâneze înverșunat tarele sistemelor statale capitaliste, le deconspiră din inerția unei obiectivități științifice bine articulate. Se resimte la tot pasul erudiția tentaculară a poetului, una contrapunctată de afecțiune, umor și multă creativitate: „avaria stâlpilor de înaltă tensiune/ simulează un city break în Cretacic” (Odihna carnivorelor mari), „secolul 21 va fi fără carbohidrați,/ sau nu va fi deloc” (Jazzy Grooves), „din când în când dai un refresh/ ca lumea aceasta să nu înceteze să rămână perfectă” (Reality show).

Majoritatea formelor fără fond monetizate de societățile ultra-consumeriste sunt ridiculizate, cu haz amar, de poet. De fapt, măiestria poeziei lui Kantzer stă în pragmatismul plastic cu care reușește să demonteze, vers cu vers, mituri ale neoliberalismului ca suprematismul estetic, meritocrația sau individualismul exclusivist. Așezându-le în diverse contexte, iluziile vehiculate de opinia publică se destramă pe măsură ce se lovesc de crizele realității: „nu am crezut niciunul că efectul de seră/ va atinge florile de pe balconul nostru” (Efectul de seră), „poate ai observat, anotimpurile trec în fugă/ prin orașul nostru” (Anotimpuri aparente). Iminența dezastrelor ecologice și demografice cauzate de încălzirea globală zdruncină tot mai puternic buna funcționare a sistemelor care se încăpățânează să creadă că există doar ceea ce se află la vedere – acesta pare să fie mesajul din spatele notațiilor savuroase din Indicele…: „orașul își deversează secrețiile/ cu un jet scurt, dar direct (…) ne împroașcă în față/ ca într-o saga musonică/ în care murim și renaștem,/ fecundați de polenul noxelor/ și al petalelor de helicobacter” (Secreții urbane).

În Aroganța stratului de ozon, de pildă, ni se atrage atenția, foarte expresiv, asupra faptului că am ajuns să aparținem unei civilizații cu „ADN obosit” și „genă egoistă”.

Altfel spus, poemele, în timp ce-și proiectează nonșalant micronarativele cotidianului, cheamă la reflecție (recunoaștere a problemelor globale) și solidaritate (acțiuni comunitare propriu-zise). Din spatele acestor meditații culte transpare mai ales latura naturistă a lui Kantzer, una evidențiată inclusiv prin recuzita terminologică ecologistă.

Insecuritatea prezentului este decantată cu un fel de nouă sinceritate („aștept în fiecare zi binecuvântarea online,/ până a doua zi când își pierde efectul/ și o iau de la capăt”, Meditații single malt), multitudinea de comparații, metafore și alegorii acidulând substanța poetică obținută: „mă plimb în cerc prin sertarele orașului,/ pe scările șubrede ale azilurilor de noapte/ ca într-un borcan gol de murături/ uitat în debaraua istoriei” (Peisaj betonifer), „în jurul meu scrie EXIT/ ca și cum viața însăși trebuie evacuată/ repede, în somn și fără durere” (Exit). Miza acestei asociativități cauzale e, până la urmă, descoperirea de noi relevanțe existențiale, posibile supape.

Cu un titlu curajos, noul volum de poeme al lui Mihai Kantzer iese în evidență mai ales prin faptul că, deși investighează (dez)echilibrul dintre mulțumirea sufletească și interesele politice, nu apelează nici la autoflagelare, nici la autoadulare.

Poetul, în temă cu toate tendințele noi din majoritatea domeniilor, își tapetează meditațiile cu tot felul de panseuri proprii geneticii, ecologiei, economiei, astronomiei, filozofiei și logicii probabilităților. În Aroganța stratului de ozon, de pildă, ni se atrage atenția, foarte expresiv, asupra faptului că am ajuns să aparținem unei civilizații cu „ADN obosit” și „genă egoistă”. Dar, gata să renunțe, în folosul comunității, la actuala și deja învechita ordine globală (v. poemul Apocalipsa pokémon), Kantzer, pe lângă soluțiile pe care le oferă, nu uită să tragă semnale de alarmă cu privire la pericolele colaterale ignoranței colective și individualismului ahtiat după profit: „atâta risipă de logistică, atâtea targeturi ratate/ când era suficientă o decizie de la centru (…) lipsa unei mâini forte devine pe zi ce trece/ tot mai acută” (Provizorat).

Dobândind o dexteritate admirabilă de transfer semantic de la general la particular și viceversa, autorul Indicelui fericirii globale reușește să închege într-un volum cât alții în zece. Cu un titlu curajos, noul volum de poeme al lui Mihai Kantzer iese în evidență mai ales prin faptul că, deși investighează (dez)echilibrul dintre mulțumirea sufletească și interesele politice, nu apelează nici la autoflagelare, nici la autoadulare. Iată, deci, un leac perfect pentru cei ce au ajuns la saturație din cauza gratuităților poeziei histrionice.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Molotov roz

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care

Jurnalul fericirii

Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în