Anul poetic Dmitri-Dumitrescu

574 vizualizări
Citiți în 13 de minute

La finele încă unui an editorial bogat în volume de poezie, suntem îndreptățiți să ne întrebăm, cu ștaif de scholar și șvung de gambler, ce nume ar merita reținute. Înainte de toate, 2023 a venit să ranforseze două maniere poetice care, pe tărâm autohton postdouămiist, se aflau în plină reconfigurare. Vorbim de poezia de factură baladescă și de scriitura conceptuală. Cele două nu dispun de prea numeroase puncte de convergență, totuși, la o privire mai atentă, se pot identifica unele confluențe; de pildă, constrângerile formal(ist)e, impuse spre a dirija centripet discursul. Nu mai puțin adevărat este, la noi, că ambele se revendică istoric de la modernismul interbelic – primul de la barbianism, în timp ce al doilea de la avangarda literară cu toate fațetele ei –, respectiv că amândouă au cunoscut un deloc neglijabil val secund în perioada postbelică – resurecția baladei via cerchiști și, dincolo, mult mai târziu, puseurile neo-avangardiste ale postmodernismului tardiv. De aceea, în cele ce urmează, vom analiza succint două cărți-eveniment, modele indubitabile ale acestor direcții.

Florin Dumitrescu, Sentimentul naturii

Înrudit structural și prin dexteritate cu acei patru-cinci mari poeți autohtoni care au împins jocul lexical dincolo de limitele convenționale ale spectacularului prozodic, Florin Dumitrescu revine, după placheta Dodii (2016), cu un setlist lirico-imagistic eclatant. Publicat la Casa de Editură Max Blecher, Sentimentul naturii irizează da capo al fine prin scheme lexical-ritmice de o evlavie ludică. Versurile celor trei cicluri poetice rezonează la frecvențele unui trecut inocent-ecocentric, de comunicare genuin-simbiotică, afectivitatea colectivă fiind activată de incursiunile îndrăznețe ale umanului în regnurile vegetal și animal: „Am luat-o de la capăt de mai multe ori/ ne-am reîncarnat în alge și lipitori/ în tritoni și liane/ sicomori limacși iguane/ gladiole stridii huhurezi/ sardine trandafiri japonezi/ scorpioni dalii micelii” (Sentimentul naturii). Uluitor e nu numai felul cum aceste incantații iau, deseori, forma unor negocieri în filigran protoplasmatic (agitând taxonomia, precum și sediul celor mai intime nostalgii, ca pe un glob cu zăpadă), ci și că ele, înainte de a marșa pe ideologie, reușesc să-și detoneze, cu asupra de măsură și dezinteresat, catharsisul: „Hai cântă Orfeu/ într-o pungă de-un leu/ înalță o odă/ lui Polistiren-vodă/ Cântă într-o cutie/ de conservă aurie/ încapsulează/ timbrare și frază/ pune-n raft și comunică/ zeității de unică/ folosință/ simpla noastră dorință/ de-a afla fericirea/ la McDonald’s Unirea” (Orfeu în stiren).

De altfel, poezia lui Florin Dumitrescu asimilează două doctrine de sorginte antropocen – eră geologică delimitată de amprenta industrială a omului. În primul rând, că natura nu se află în afara omului, că, altfel spus, omul este natură, făcând astfel parte din macroecosistemul Terrei, în cadrul căruia orice dezechilibru îl poate costa și pe el. În al doilea rând, dislocarea antropocentrismului, ideea că deși a avut o influență decisivă asupra evoluției vieții pe Pământ, omul n-ar trebui să se considere centrul universului și prin prisma acestei viziuni să se simtă îndreptățit să subjuge celelalte specii (de aici se declanșează, firește, o întreagă discuție filosofico-teologică, asupra căreia nu insistăm acum). Poemele surprind cele două imanențe antropocen o dată prin fito/dendromorfizarea omului (botanica se îmbină simbiotic cu anatomia: „buruiană cu o sută de dește […] binevoiește și ai milă/ fă-mi o transfuzie cu clorofilă/ purifică-mă pre mine de cel rău/ primește-mă în regnul tău”, Buruiană), apoi, mai recognoscibil în cel din urmă ciclu, prin prezența artificialului, a sinteticului ca parte integrantă și chiar monedă de schimb a existenței.

Ecolaliile dumitresciene, magistral executate, cultivă o perspectivă panteistă: „Atunci vei respira la unison/ cu straturi de isop și anason/ de mii și mii de jardiniere/ și vei percepe printr-o rază de părere/ condiția ta de creatură/ simplă perpetuă și pură/ care nu știe nimic dar totul înțelege/ un rost un univers o lege/ unică/ prin care toate tuturor comunică” (Crezul). De o oralitate aproape interactivă, partiturile solare din Sentimentul naturii sunt earworms pentru oricine se încumetă să le fredoneze: odată citite/ascultate, devin obsedante, răsărind din memorie neanunțate. Iată o remarcabilă ipostază extra-textuală a poeziei.

Dar dincolo de aceste superlative, întâiul merit al lui Florin Dumitrescu e, aș spune, miza pe o ecopoezie neimportată (contrar majorității poeților tineri care oferă naturii un rol central), neaoșă atât prin moștenirea structurală barbian-dimoviană, cât și, de multe ori, prin topos și problematicile abordate.

Dmitri Miticov, Dmitri: INTJ

Fără-ndoială că astăzi texte-program ca Manifestul futurist (1909) al lui Marinetti sau Manifestul activist către tinerime (1924) al lui Ion Vinea n-ar mai produce niciun fel de fisură la nivelul conștiinței colective racordate la arte. Dimpotrivă, ele s-ar integra mai degrabă în rândul fetișurilor retro. La un secol de la seria de manifeste avangardiste petrecute în Europa, factorul inovator care să transgreseze granițele poeziei mainstream-tradiționale ni se înfățișează net upgradat. Chiar dacă și acum, ca și atunci, imaginea și sunetul vin în întâmpinarea mesajului poetic pentru o livrare pluridimensională, datele problemei sunt considerabil diferite.

În ultimele decenii, domenii precum fizica cuantică, teoria informației sau psihanaliza au cunoscut o dezvoltare fără precedent, cucerind prin extrapolare noi teritorii la nivel de aplicabilitate. Artele aliniindu-se și ele noilor tendințe și descoperiri ale științelor exacte și ale naturii, în rândul produselor culturale genurile impure – alias hibridările de tot felul – au devenit o normalitate.

Instalație artistică bidimensională sau script de performance, noul volum al lui Dmitri Miticov, intitulat, după numele unui tip de personalitate, Dmitri: INTJ, lovește pe nepregătite crusta rigidă a poeziei autohtone. Deși au mai existat în ultimii zece-cincisprezece ani proiecte similare, asumate de autori ca Sebastian Big, Liviu Cristescu, Daniela Hendea sau Yigru Zeltil, niciodată gradul de surpriză și nedumerire ale publicului nu pare să fi atins cotele de acum; dovadă: după câteva luni de la apariție, cartea beneficiază de promovare mai degrabă via lansări, decât prin cronici.

Depășind în complexitatea în/decriptării mesajului experimentalismul practicat de gruparea OuLiPo, poezia Fluxus sau Flarf, labirintic-sincretice și ele, Dmitri: INTJ, „cea mai stranie carte de poezie a ultimilor ani” (Rareș Moldovan), se apropie structural mai degrabă de conceptul de poem graf al lui Chris Tănăsescu ilustrat în Margento. Noi poeți „americani” poeți străini (frACTalia, 2018). Pe scurt: prin angrenarea unui întreg arsenal multimedia (versuri, ecuații, funcții, soundwaves, coduri cromatice, electrocardiograme, imagini negative, alfabet Braille, simboluri egiptene, caractere chinezești, foi milimetrice, ilustrații științifice etc.) sunt simulate pe câte trei diapozitive pe pagină idiosincrazii ale memoriei afective.

New age prin îmbinarea științificului cu pseudo-științificul (vezi, de pildă, profețiile Babei Vanga), chiar și numai prin reprezentările-artefact, poemul lui Dmitri este generativ în măsura în care este și pulsatil. El caută să înregistreze prin toate mijloacele la îndemână ale (pseudo)științelor manifestări ale afectelor confruntabile în spațiul limitat al hârtiei A4.

În esență latouriană, tehno-fenomenologia practicată de Miticov e un tur de forță autoreflexiv care, dacă nu șterge, cel puțin hașurează granițele dintre subiect și obiect, eu și alteritate, natură și cultură. Interconectivitatea vibrațională orchestrează întreaga alegorie cosmologică a memoriei: „Oamenii pe care i-am cunoscut și locurile pe unde am trecut/ s-au făcut, în urma mea, o planetă aflată în pragul extincției. (…) Eu, element secundar al unei planete aflate pe moarte, dizolvate/ în probabilități” (Extincție). Elementul chestionat primordial de-a lungul analizelor minuțioase nu e, așadar, cum poate mulți cititori se așteptau, actul scrierii și implicațiile colaterale ale acestuia, cât credibilitatea percepției. Trecute prin „câmpuri gravitaționale” eterogene, evenimentele cândva cunoscute/trăite nemediat sunt bruiate și distorsionate. Odată viciată, memoria devine însuși sediul multiversului.

Dmitri: INTJ e, deci, o carte-obiect, conceptuală în toată regula, despre caracterul spectral al amintirilor – unele cu referințe reale, altele implantate în creier (1.2. Subspații). Ea poate fi citită și ca o încercare disperată de a transfera în mod nealterat experiențe din trecut („Creez prezent din tot ce am pierdut/ în oamenii din locurile pe unde am trecut”, ◄Extincție), propunând implicit o formă de post-ironie savant-puerilă.

Sentimentul naturii și Dmitri: INTJ, secondate în 2023 de debuturi precum Cartea cu moace a lui Alberto Păduraru și apelofo_b a lui Cătălin Șuteu, au toate șansele să reziste în timp tocmai pentru că nu oferă un spectacol verbal-imagistic gratuit: ele, în plus, apropriază poetic cele mai noi perspective ale omenirii de a înțelege lumea vie. Ceea ce nu e puțin lucru.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar, redactor de carte și redactor-șef adjunct „Familia”. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a șase volume de poezii (patru în română, două în maghiară) și al studiului Bihorul poetic postbelic. O perspectivă critică asupra liricii româno-maghiare. A tradus texte din peste șaptezeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, croată, greacă și hindi.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”