La Chirpici

Start
647 vizualizări
Citiți în 41 de minute

Nu mai luasem niciodată un pahar de bere-n față. De ce naiba o ustura în halul ăsta, că la gust e bună. Clipeam des și cu cât mă frecam la ochi, sfârâia și ardea și mai tare. Încet-încet, imaginea s-a limpezit și am văzut-o pe Irina încă spumegând. Spune ceva, fă ceva, orice, să văd că-ți pasă, nu sta așa. Am ridicat din umeri și m-am uitat la Damian, în dreapta mea. Nu-mi mai păsa. Poate puțin, cât să mimez, dar n-am mai apucat. A venit și a doua porție de bere în ochi. Când am reușit să văd din nou, la masă era doar Damian. Râdea.

Am cerut alte beri. Lili ne-a adus sticlele, s-a unduit printre mese lăsând în urmă un miros de șampon și piele udă și s-a oprit în mijlocul terasei, sub un ochi din bolta de viță, cu luna aură deasupra. A început să-și tragă degetele rășchirate prin păr și să-l bată cu palmele. La capătul șuvițelor, picăturile de apă sclipeau ca niște boabe de onix. Damian mi-a dat un ghiont, de parcă nu eram deja cu gura căscată, și mi-a zis ca pe-o taină: uite, bucureștene, așa se piaptănă țigăncile, cu palmele, să știi și tu.

Demult, cum veneai dinspre Piața Sudului spre Romprint, pe Șoseaua Olteniței, când ajungeai la capătul tramvaiului 1, Bucureștiul se termina brusc și se făcea o stradă la dreapta, Caporal Marin Grigore, ca o uliță de țară, cu șleauri iarna, colțuroasă și prăfuită vara. Nu trebuia să mergi mult din șosea, vreo sută de metri, treceai de niște ateliere și începeau dărăpănăturile. Printre ele, în două cămăruțe cu pereții strâmbi și tavanul jos, unul din cartier își făcuse o cârciumă cu mese de tablă, tabureți și bănci de lemn. Acolo mi s-a arătat mie iubirea în stare pură, cum i se arată o adiere într-o livadă de meri înfloriți unui orb.

La Chirpici era mai mereu plin de soldați; înainte să-l declari pe unul dezertor, îl căutai întâi acolo, că unitatea era peste drum. Când se schimba garda, toți erau cu capul întors și gâtul mai lung, parcă dădeau onorul spre dreapta și beleau ochii peste gard să vadă care e la băut. Era o singură gaură în gardul de plăci de ciment, rotundă ca tunelul din Chateau d’If, mare cât să-ncapă un soldat de-a bușilea, și nu știu cum dracu’ n-o nimeream din prima niciodată decât la întoarcere, treaz trebuia să mă plimb de-a lungul gardului, să dau tufele la o parte și tot treceam de ea de câteva ori.

Mergeam întotdeauna cu Damian, el trecea mai greu, că era din Piatra Neamț și avea vreo un metru optzeci și vreo nouăzeci de kile îndesate bine-n bătăi – și date și luate – dacă se ridica mai devreme, pleca cu gardu-n spate. Cică supsese la țâță până pe la trei ani, mergea după săraca mă-sa cu scăunelul de lemn pe care știa el că se așeza când îi dădea să sugă și până nu-i dădea, n-o lăsa. La Chirpici luam Gambrinus la litru, două deodată, fără pahare, să știm o treabă și n-apucau să se răcească. Patronul ne știa, adică îl știa pe el, că lăsa întotdeauna bacșiș aproape dublu, eu făceam fețe-fețe și el zicea: Lasă, moldovene, n-ai tu treabă, că io din asta trăiesc. Nu mă lăsa să plătesc niciodată. Așa-mi zicea, ori moldovene, ori bucureștene, ori Jorjică.

Damian era chioșcarul unității. Super-unitate, că erau vreo trei într-una, a noastră, UM 01349, încă una cu uniforme noi de camuflaj, plus batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”. Veneau sergenții din primele misiuni din Angola plini de bani și lăsau șpagă ca boierii când veneau la chioșc să bea un ness. Noi eram singurii caporali, nu știu cum ne nimeriserăm, într-o unitate doar cu soldați și sergenți angajați pe bază de contract, subofițeri bețivi și ofițeri și mai alcoolici. Abia mă detașaseră, m-am dus la chioșc să-mi iau un suc și l-am văzut pe-ăsta citind. Era prima carte pe care-o vedeam de când eram în armată, în afară de ale mele. Ce citești? l-am întrebat. A întors coperta spre mine: Șobolanul, Andrzej Zaniewski. Mai am câteva pagini și-o termin, ți-o dau dacă vrei, da să-mi dai alta la schimb. Aveam Papini, Un om sfârșit.

Când aveam bani, îi spărgeam la chioșc. Când nu, luam o sticlă goală, fumam și suflam fumul în ea, până se lăsa greu la fund. Ne puneam unul pe altul să ne întrebăm Ce faci?, răspundeam Eh, beau un Cappy și râdeam ca proștii.

După masa de prânz, în puținele zile când eu nu eram în gardă, ne întindeam ca vitele pe iarba din fața cantinei, scoteam două țigări și scurmam pământul cu un băț. Te gândești la aia, nu? a zis. Da, era bună la ceva, era aproape, mă mai duceam, mai făceam un duș, mai „dădeam un câne”, l-am imitat.

Irina fusese prima mea femeie. Mă mințise de le pierdusem șirul. Am iubit-o? Da, normal, te marchează. Ea mă-ncepuse, îmi spunea din când în când că sunt special și în rest și-o trăgea cu iubirea vieții ei care o-nșela cu cine apuca. De prima trădare treci cel mai greu. E ca atunci când îți moare cineva apropiat, dar mai rău, e ca și cum îți moare o lume. Ba nu. E ca și cum omul care îți era cel mai drag îți ucide cu premeditare tot universul. Te-neci în furie ca un câine într-un lanț prea scurt.

Și rămâi. De frică. De orb. De necopt. Pe măsură ce descoperi neadevăr după neadevăr cu oarecare resemnare tristă, ceva acolo înăuntru amorțește puțin câte puțin. Abia la sfârșit, când deja nu mai simți nimic, deschizi ochii și vezi că nu e singura femeie de pe insula ta. Ca să primești, trebuie să ajungi să nu mai vrei nimic.

Ca un făcut, cică abia atunci începuse ea să mă iubească de fapt. De ce ai rămas cu mine, m-a întrebatpeste ani, și după ce nu m-ai mai iubit? Ca să mă asigur că am consumat și ultima picătură de iubire, i-am zis.Când n-a mai fost nimic, am plecat. Atunci, în armată, mai rămăsese ceva-ceva. Și, ce întâmplare, ea stătea tot în Berceni, la două stații de unitate.

Nu mai fi, uăi, papă-pizdă. Nu te-ntrebam de Irina. Și-a dus mâna sub cataramă și a trasat pe prohab cu arătătorul și degetul mijlociu o bandă imaginară de vreo cinci-zece centimetri în sus. Am izbucnit amândoi într-un râs nechezat. Lili, am zis, și el s-a scuturat ca de un blestem, scuipând cu năduf.

Când a venit vara, începusem să ne sufocăm la Chirpici. Patronul ne-a zis să avem răbdare, că cică se extinde, dărâmă și face frumos, cu geamuri multe. Până atunci, a scos niște mese-n curte sub bolta de viță, prin care când suflai fumu-n sus, vedeai stelele. Pentru noi era lux. Acum era și cu servire, angajase două surori să ne-aducă berea la bot. Cea mare era plină rău, cu o față rotundă mâncată de vărsat și un nas ca un colț de pâine, dar avea suflet bun, era un Iisus feminin care pătimea pentru durerile soldaților, o durea parcă fiecare oftat, fiecare vânătaie și bătătură, și dacă ar fi avut timp, ar fi ascultat toate dorurile lor de casă. Cealaltă era Lili.

Zveltă, cu pielea lucioasă și întinsă, de culoarea iodului, cu un cur țâfnos despre care cică dacă puneai halba de bere pe el nu se vărsa și cu doi iezi de țâțe cu botul în sus, când te privea drept în ochi simțeai cum îți dă cineva un bici peste suflet, de parcă vedea și lucrurile care nu se văd.

Am venit odată dintr-o învoire din oraș, era puțin după prânz, și ne-am oprit la Chirpici să bem o bere. Lili era acolo, într-un tricou alb sub care-i simțeam țâțele ca două guri țuguiate gata să scuipe cerul și în niște colanți strâmți, tot albi, care se terminau deasupra genunchilor. Ne-a adus berile și s-a rezemat, mai încolo, de un perete. Terasa era goală. Și-a coborât mâna încet, a trecut-o șerpește sub tricou și și-a mângâiat abdomenul, întâi în cercuri mici, apoi din ce în ce mai sus, până ce tricoul s-a ridicat puțin mai sus de buric. N-avea chiloți. Prin colanții transparenți se vedea clar, negru sub alb, dunga de păr tăiat scurt, în josul căreia un Picasso pitic și diabolic pictase ca înapoia unui geam sablat icoana groazei și dorințelor mele, o orhidee cu petale cărnoase și vineții. Am ridicat privirea cât să o văd râzând, cu ochi tăioși, și m-am ferit. Damian s-a mai luptat o vreme ochi în ochi, până a dovedit-o, a făcut-o să se întoarcă pe călcâie și să dispară înăuntru.

Băgam gardă ca Berilă. Asta am făcut de fapt toată armata. Săptămâni întregi 3 cu 6, 3 cu 6. Trei ore santinelă, trei ore de veghe, trei ore de somn. Timpul mă înghițise pe nemestecate, pluteam imponderabil în stomacul lui, într-o mâzgă cleioasă în care trezia se-ncâlcea cu somnul, nu mai știam dacă ceea ce visam se întâmplase cu adevărat, sau dacă ce trăisem până atunci nu era decât o închipuire. În derivă, mă loveam de bucăți mari de amintiri, nedigerate. Din când în când mă trezeam scuipat afară, pentru câteva zile, care nu știu când se duceau. Ultima oară parcă era toamnă.

Jorjică, stai jos c-avem de vorbit. Abia intrasem în chioșc, a trecut pe lângă mine și a încuiat ușa. Ăla de la Chirpici vrea geamuri. A pus ochii pe alea de la clădirea aia nouă care se face acum lângă cantină. Nu-i trebuie multe. Am vorbit deja cu muncitorii, treaba-i aranjată, ei au partea lor, noi avem partea noastră. Pe ei îi doare la bască, sunt detașați și oricum sunt veniți mai toți din bedeu[1]. „Muncitorii” erau niște zdrahoni de țigani, care zăceau toată ziua, că nu le veniseră toate materialele, îmbrăcați în niște uniforme vai de steaua lor. Stai așa, care noi? am zis. O să treacă noaptea pe la postul tău și tu n-o să vezi, sau dacă vezi, n-ai văzut. N-am stat să mă gândesc. Nu. Nu mă bag. E septembrie, mai avem o lună de armată, intrăm dracu într-un căcat de nu ne mai scoate nimeni.

Am fumat o vreme fără să spunem nimic. Cât să-i dea ăla de la Chirpici să merite riscul? Damian făcea destul cu chioșcul din ciubucuri, mai fura la ness-uri, bașca o jumulea pe patroană de n-avea aer. Nu merită, nu te supăra. Cât a zis ăla că-ți dă? am zis. Nu bani, moldovene. Ne-o dă pe Lili o dată.

Postul 4 era perfect. Era undeva în spatele unității, pe latura opusă celei cu cârciuma, trebuia să se plimbe ceva ăia cu geamurile în cârcă, dar dădea într-o uliță neumblată și unde mai pui că avea ditamai poarta, pe care intrau și ieșeau TAB-urile și MLI-urile în aplicații. Aria de patrulare era mare, îmi lua câteva minute bune s-o mătur dintr-un capăt în altul, puteau în timpul ăsta să treacă ăia cu tot șantierul, nu doar cu geamurile alea nenorocite.

Cu câteva zile înainte de noaptea aia nici n-am dormit, nici n-am prea mâncat. Damian tot făcea degeaba gluma cu smocul de păr din față tuns regulamentar, dar nu-mi ardea. Zisesem da și nu mai puteam să dau înapoi, deși îmi venea să iau un bolovan și să fac țăndări toate geamurile alea. Dar nici gândul la Lili nu mă lăsa să dorm. Aveam o grămadă de întrebări pe care nici măcar lui Damian n-aveam curajul să i le pun. Mai ales lui. Cum facem, o aducem aici, într-un dormitor? Mergem la ea? Amândoi o dată? Pe rând? Cine-i primul? Ți-am mai zis, moldovene? mă zgândărea el. Cică țigăncile-s fierbinți în pizdă. Normal că sunt, ziceam eu, nu știi că faci febră de la infecții? Îl panicasem puțin, dar și-a revenit repede. Ți-e frică, hai, zi că ți-e frică. Adevărul e că îmi era. Puțin îmi păsa dacă era fierbinte sau nu. Tot ce voiam era să-mi spună ce vede ea când se uită așa la mine, mai e ceva dincolo de ce știu, sau ăsta-s tot.

În noaptea aia am fost santinelă la postul 4 de la douăsprezece la trei. N-am văzut și n-am auzit nimic. Și chiar dacă aș fi văzut, era beznă, n-am văzut bine, de dormit nici nu se pune problema, e împotriva regulamentului, pe care îl știu pe de rost. Asta îmi tot repetam în minte în caz de ceva. În caz de ce? mă întrebam tot singur, n-am făcut nimic și chiar dacă am făcut, nu e mare lucru, sunt câteva geamuri dintr-un maldăr, n-o să le observe nimeni lipsa, s-ar fi spart oricum la transport.

În spatele altui geam, Picasso desenează din poignet.

Dimineața, comandantul gărzii mi-a spus că sunt chemat la șeful de Stat Major. E o închipuire, mi-am zis, sau încă dorm, asta m-a salvat, că nu m-am sinchisit prea tare. M-am trezit pe drum, când bocăneam pe holul lucios, frecat cu pătura de trei soldați ca o omidă oarbă care merge din perete în perete. Când am bătut la ușa biroului, a ieșit Damian. Am trecut unul pe lângă celălalt fără un cuvânt și am intrat. Șeful de Stat Major n-avea timp, se grăbea la nu știu ce raport. M-a întrebat dacă am reținut ceva suspect noaptea trecută. Am repetat poezia, așa cum am raportat și caporalului de schimb, pe timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit.

S-a întâmplat, caporal Moise, ceva foarte deosebit. S-a raportat furtul unor geamuri din unitate. Soldații au declarat că au trecut materialele pe la postul 4. Dacă ai ceva de spus, spune acum și scapi. Am ținut-o pe aia cu aria de patrulare foarte mare, mi-am amintit, hm, ce chestie, că am auzit câinii din vecini lătrând pe la unu și ceva, dar de văzut, n-am văzut nimic.

Când am intrat în curte la corpul de gardă, sergentul Mielu îi scotea pe rând pe țigani din arest și le căra palme. Zi, mă, de ce-ai furat? N-am furat nimic, dom sergent, nu mai da! Mielu țipa cu voce pițigăiată: Ce faci, țigane, țipi la mine? Jap, înc-o palmă. Nu mai da, dom sergent, că mă dau cu capul de zid până mă omor! Dă-te, mă, să te văd, ia, omoară-te.

Țiganul s-a dat un pas înapoi și s-a repezit în peretele de la corpul de gardă ca un berbec. A lăsat o gaură în tencuială și s-a întors la sergent rânjind, cu sângele șiroind pe față, pe dinți, pe cămașa kaki. S-a mai dat un pas înapoi, amețit. Mielu s-a aruncat pe el panicat și a început să strige după noi. Nu s-a băgat nimeni. Vocea aia subțire i se dusese-n cap. Bă, stai cuminte-m, că mă dai de belea, zi de ce-ai furat, atâta zi, și nu-ț fac nimic, să mor io,apoi către noi, și mai plângăcios: Nu i-am făcut nimic, nici nu l-am atins, să mor io. Am trecut pe lângă ei, m-am făcut că mă împiedic de țigan și i-am zis la ureche: Beș potol, mo pral, san denilo, că te mudaraptu ăștia.

Trei ore de veghe, trei ore de somn, trei ore post.

Când am ieșit, m-am dus direct la chioșc. Damian era enervant de calm. Ce ți-a zis ăla, că i-a prins pe ăia cu geamurile și ei au zis c-au trecut pe la postul 4? Și tu l-ai crezut. I-am povestit tot ce spusesem în birou. E bine, a zis el. Așa le-a zis la toate santinelele, că au trecut pe la postul lor. Țiganii n-au dat pe goarnă nimic. Nu i-a prins nimeni. Au trecut cu geamurile la Chirpici bine-mersi, le-au lăsat și s-au întors. Dimineața, m-a chemat șeful de Stat Major, cum te-a chemat și pe tine.

Deci cineva a știut toată schema și a turnat. Cine? am zis.

Nu știu. Dă-i pace, Jorjică. Chiar dacă țiganii suflă, nu-i nimic. E cuvântul lor contra noastră. Ei asta fac, fură, n-o să-i creadă nimeni. Asta făceau și afară, asta fac și aici.

Nu-i chiar așa. Și acuma-și iau bătaie degeaba.

Ei, degeaba, știau în ce se bagă. Du-te-napoi, bagă somn. Stai acolo niște zile până trece, nu mai veni aici.

În noaptea aia, când tot corpul de gardă sforăia, m-am dus în arest. Țiganii gemeau prin somn în camera strâmtă. Le-am pus câte un pachet de țigări la cap. Ultimul, ăla care se dăduse cu țeasta de perete, s-a trezit urlând, cu pumnul ridicat. Am ridicat mâinile în sus, de parcă mă amenința cu arma. I-am întins țigările. A râs. Ce, caporale, ți-e că te torn? Nu fac io d-astea. L-am scos să se pișe și am fumat amândoi afară. Te doare? l-am întrebat. A mai tras un fum, a strivit chiștocul sub bocancul fără șireturi și s-a uitat în sus. Mă doare-n pulă. Hai napoi, să nu dai de belea.

Am ieșit din gardă de tot cu vreo două săptămâni înainte de liberare. Damian parcă slăbise, mânca la fel, dar nu mai avea răbdare. Afară se răcorise binișor, era semn bun, venea toamna. Avea deja un ajutor la chioșc, un biban de iunie, l-am lăsat pe el să măture și să-nchidă și am plecat la Chirpici. N-am stat la terasă, cică să nu ne cadă frunze în pahare, ne-am dus înăuntru. Care pahare? i-am zis și am ridicat sticla de un litru. N-a răspuns. Am băut și eu în tăcere. Era fum, dar măcar acolo n-o mai vedeam pe Lili.

La Chirpici era un delir de toamnă. Se umpluse de clienți, lumea bună din zonă: bețivii locali, un bătrân cu un câine chior, o doamnă în capot, fără chiloți și fără dinți. În mijloc se legăna aritmic un cuplu ca două păpuși găsite-n gunoi: el, buhăit și vânăt, în pantaloni de trening și sacou lucios de jeg, ea într-o rochie care-i venea ca un sac cu mâneci scurte, turcoaz, de nylon. Încerca să o mângâie tandru pe creștet, dar degetele i se încurcau în părul gros, încâlcit în fuioare.

Umplusem masa de sticle care se bălăngăneau mai rău ca noi, când a intrat speriat ca un iepure-n faruri un țigan deșirat și noduros, cu pantalonii fluturându-i pe oase de parcă mergea pe catalige. L-a urmat o femeie străvezie, ciolănoasă și ea, ca o iapă nehrănită. Nu știu să zic câți ani aveau, erau îmbătrâniți ca orice om care trăiește de azi pe mâine, cu haine roase și pline de var și de praful zilei, de care doar asta se mai alesese.

Țiganca a găsit un colț de bancă și s-a așezat acolo, el a lăsat-o și s-a dus la bar de unde a venit cu două sticle la jumătate, una de bere, pe care i-a pus-o înainte, și una de votcă, pentru el. A rămas în picioare, ca și cum ar fi așteptat ceva. Când muzica s-a schimbat, s-a scuturat de zici că l-a-ntors cineva cu cheia. Pereții pulsau ca învelișul unei crisalide, fumul aproape lichefiat se scurgea pe mese, pe oameni și în mișcările lor, iar ritmul mușca cu clinchet din sticle. Țiganul a început să salte, să tropăie, să-și înnoade picioarele, să joace ca pe sârmă, fără să-și ia în tot timpul ăsta privirea de la femeia care se uita la el prostită, ca la o minune, cu ochi lăcrimoși, cu capul într-o parte, culcat în palmă. Bărbatul părea că nu mai atinge pământul, că tot ce-l ține în echilibru, în viață, sunt ochii tulburi ai femeii. Stai, mă, jos, odihnește-te, mi s-a părut c-o aud, țiganul mai lua o gură de votcă ca în transă, fără să clipească și fără să-și miște ochii, ca o pasăre care își ține capul într-un punct fix. Descria piruete perfecte, se înșuruba în aer ca într-un fluid miraculos ale cărui secrete nu le știa decât el. S-au uitat așa, ochi în ochi, ca două icoane lăcrimând așezate față-n față, până ce tavanul s-a înălțat și s-a pierdut în fum, fumul s-a adunat cuminte în nori creți, eu abia mi-am luat ochii de la ei, am strâns tare din pleoape și când le-am deschis am văzut numai stele plutind într-o mare de cerneală. Stăteam tolănit pe spate în mijlocul uliței, cu mâinile sub cap. Am dat să mă ridic, dar Damian apucase strada de garduri, de-o parte și de alta, și o legăna ca pe-un hamac uriaș. Am vrut să-i strig să se potolească, dar a căzut și el. Na, mai fă glume proaste. Santinelele de la posturile doi și trei se întâlniseră la mijloc și se uitau peste gard ca la bâlci: Iete, bă, ce s-a-mbătat caporalii.

Am traversat într-un târâș perfect, de manual de infanterie, și-am intrat în unitate prin gardul plin de găuri ca un șvaițer, hăulind Maria Tănase de se clătinau plopii.

Foaie verde, nucă seacă, mamă

Mâine toți recruții pleacă,

Cu părinții să-i petreacă,

Ș-aoleu, drag le era, mamă.

Am intrat într-un dormitor gol, de patruzeci și patru de paturi supraetajate, doar cu saltelele putrede pe ele, și ne-am întins acolo, eu într-unul de sus.

Doar pe mine n-avea cine, maaaamă.

Când eram tânăr ca tine.

Aveam tată prea bătrân, of,

Și nu cam ducea la drum.

Am visat că sunt o planetă nelocuită, departe de alte planete, pe care nu o va vizita nimeni, niciodată.

M-am trezit pe la vreo zece, singur, în tot dormitorul. Se dusese dracului și apelul de dimineață, și masa. Mirosea a arest, dar nici că-mi mai păsa. Am ieșit pe culoar și m-am întâlnit cu un planton, care s-a speriat de parcă văzuse pe cineva întors din morți. Chioșcarul e la arest, mi-a zis. M-am dus la corpul de gardă.

Damian arăta jalnic, deși nu-i luaseră decât petlițele, gradele și centura. Râdea forțat. Pe la opt a intrat în dormitor șeful de Stat Major. Am sărit doi metri-n sus. Pe tine nu știu cum dracu’ nu te-a văzut acolo sus, că-i pitic, da’ tu ce somn ai, moldovene, de n-ai auzit nimic? Iar ceva nu se lega, cineva turnase. De unde știa că suntem acolo? am întrebat. Nu știu. Dă-i pace. De ce vrei să știi tot? La ce-ți ajută? Să știi, să ai dreptate. Acuma, te-ncălzește cu ceva? Bagă-ți pula, uăi, Jorj. Am sărit. Cum la ce-mi ajută?! Nimic nu se întâmplă pur și simplu.

După vreo săptămână, din La Chirpici mai rămăsese o grămadă de moloz. Au vrut să facă etaj, au turnat șapă, nu știu ce-au făcut, n-or fi pus fier beton, ei știu. Când au dat jos popii și cofrajul, s-a prăbușit acoperișul și pereții și tot. Știi cine-a fost? a zis Damian absent. Mielu. Cu el a vorbit mai întâi țiganul de la Chirpici, da’ prostului i-a fost frică și nu s-a băgat. Tot el ne-a văzut și în seara aia când am venit rupți. Am strâns din dinți. Și? Îl lăsăm așa? am zis. Damian s-a uitat prin mine. Noi mâine plecăm, el rămâne aici. Ce să-i faci mai rău de atât?

În chioșc tocmai intrase un soldat: Vă caută o fată la poartă, dom’ caporal. Cum arată? am întrebat. Așa, așa, a descris-o el cum a putut pe Irina. Du-te și spune-i că-s la arest. Am suflat fumul în sticlă și am tresărit, ca și cum m-ar fi strigat cineva. Ce? Nimic, ce să fac, beau un Cappy, AMR o zi.


[1] Bedeu (B.D.) – batalion disciplinar.

George Moise locuiește în Japonia din 2008. A debutat în 2011, la Curtea Veche Publishing, cu Iertați-mă că nu sunt japonez, jurnalul adaptării (sau al inadaptării) în Japonia. A mai publicat proză scurtă în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revista iocan (Vellant, 2016, 2019).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”