Singur printre poeți

394 vizualizări
Citiți în 12 de minute
1
Radu Vancu, Kaddish, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2023

Foarte de efect găselnița lui Radu Vancu din ultimul său volum, Kaddish, pentru o psihologie poetică mereu sensibilă la zonele limitrofe, cele în care moartea se întâlnește cu literatura și cu viața (în ordinea asta): poemele lui de aici problematizează sensul și valoarea raportului ăstuia clasic pornind de la povestea poetului Miklós Radnóti, ucis de naziști în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și a soției sale Fanni Gyarmati, care îi recuperează un carnețel cu poeme din mormânt (un soi de Lincoln in the Bardo în variantă poetică, deci, la un nivel de compoziție). Cu o astfel de premisă experimentală, poate cea mai experimentală din poezia lui Radu Vancu de până acum, și o structură la intersecția ficționalizării și a rulării, în paralel, a unor mici epifanii culturale, miza de aici e diferită în raport cu proiectele lui anterioare și se desparte (dar nu o face cu totul, nu are cum) de tema care l-a consacrat (& care i-a fost reproșată în repetate rânduri c-ar fi un „cal de bătaie” deja epuizat) – trauma asociată mortului drag.

Dar nu doar atât, poezia din Kaddish e diferită, de fapt, în raport cu aproape tot ce se mai scrie azi în poezia contemporană, mai ales în rândul poeților din a căror generație face parte Radu Vancu (de cele mai tinere nici nu mai zic). Nu-mi vine aproape niciun nume în minte când mă gândesc la genul ăsta de devotament poetic (și dincolo de el, literar, cultural) dus până spre fervoare religioasă (vezi Psalmii publicați anterior), pe care îl practică Radu Vancu aici, la dedicarea totală și absolută pentru actul poetic (Claudiu Komartin e un exemplu, dar unul destul de diferit, fără patosul de aici și cu siguranță fără viziunea totuși optimistă, încrezătoare care frizează textele autorului Frânghiei înflorite) ce reiese din fiecare vers. Aș zice că e aici un caz „simptomatic” al unui romantic post, cu o retorică de modă veche și în același timp cerebrală, care pledează pentru Poezie, dincolo de mode, coolness & stiffness, până la contopire totală, convins fiind că „(Numai când hârtia se îmbibă de corpul tău se cheamă/ că scrii cu adevărat.)”. Din punctul ăsta de vedere, e și un soi de penitență, sau, mai degrabă, modestie culturală funcțională în textele astea, un soi de umilință, dublată de admirație, în fața puterii literaturii (mai ales prin gestul reluării în poeme a pretextului poetic amintit mai sus, ca pe un soi de metaforă esențială a Literaturii), care, din nou, e greu de găsit, dacă nu dispărută cu totul din poezia recentă.

Nu-i prima oară când Radu Vancu face apologia umanului (vezi volumul cu titlul corespunzător), dar o face aici cu o visceralitate mai pronunțată ca niciodată și cu o încredere în poezie niciodată mai susținută.

De fapt, poezia lui e, până la urmă, în contratimp cu principalele tendințe ale poeziei contemporane și, mai ales, cu moda tot mai prizată a postumanului, pentru că pledează pentru un uman care în Kaddish se naște doar în și prin literatură: „Senzația veche că frazele construiesc realitatea,// Că realitatea e un fenomen strict chimic & aproape/ întâmplător produs la terminațiile frazelor.”, [Senzația veche că frazele construiesc realitatea] vs. „Foarte puțin de scris aici. Foarte puțin de scris, de fapt,/ în general.// Mi se pare miraculos că s-au adunat totuși câteva mii/ de cărți reale în tot atâtea mii de ani (ireali).// Că s-a putut totuși stoarce ceva din neantul din craniu/ & din cutia toracică// Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează/ omul – ci fiindcă-l inventează.”, [Foarte puțin de scris aici. Foarte puțin de scris, de fapt]. Nu-i prima oară când Radu Vancu face apologia umanului (vezi volumul cu titlul corespunzător), dar o face aici cu o visceralitate mai pronunțată ca niciodată și cu o încredere în poezie niciodată mai susținută: „Încercarea mea de a prinde lumina în fraze. Fiindcă, așa cum spune undeva Eriugena, omnia quae sunt lumina sunt.// De asta am cerut poeziei să construiască din cuvinte/ instrumente de captare a luminii & a frumuseții. Un/ dispozitiv de reglaj al cuvintelor care să facă lumina/ din ele să focalizeze, până când devine incandescentă./ Frumusețea ei e grea, cum ziceau vechii greci & Yeats &/ Pound. Dar e singurul sens pe care-l găsesc literaturii:/ acela de a capta în cuvinte lumină și frumusețe. De a/ folosi cuvintele ca pe niște instrumente optice, nu ca/ pe unele sonore; ca pe niște instrumente de văzut, nu/ de auzit.// De asta cred într-o literatură care se vede, care strălucește/ pe pagină ca un joc de lumini.”, [Încercarea mea de a prinde lumina în fraze. Fiindcă, așa].

 Interesant e că toată pledoaria asta romantică pentru Literatură se face la Radu Vancu nu prin priză patetică, așa cum ar fi de bănuit, ci tocmai prin opusul ei, și anume printr-un proiect lucid, care trece cu rigoare toată materia din jur prin filtrul poeticului și al literaturii. E singurul filtru care contează în poezia asta, care altfel poate fi citită (și nu cred că zic nimic nou) ca un lung poem despre frumusețea & terapeutica literaturii, pe care Radu Vancu nu le declară pentru prima oară, dar e o declarație care are acum o amploare și un elan care nu cred că e de găsit în altă parte, nici în poemele lui mai vechi și nici în altele contemporane lor. Aș zice că textele funcționează, din unghiul ăsta, ca un jurnal de îndrăgostit, în care confesiunea se derulează, însă, fără nimic romantic, mai degrabă din perspectivă chimică. Tot procesul ăsta se consumă prin arderea unui repertoriu imagistic care n-are cum să fie altfel decât memorabil – Radu Vancu reușește să capteze în cuvinte simple, cu un discurs intenționat epurat de prețiozități, care merge chiar până spre zona trivialului, o întreagă traiectorie a admirației & respectului față de marea Cultură. Din loc în loc, cu niște formulări de mare forță („[…] inima ta ca un somon/ de lumină coboară printre morți și începe să înoate/ înspre mine”), razant-meteorice și, dincolo de ele, prin reluarea, de-a lungul textelor, a simbolului gropii comune, care topește (și unește) tot: „Am încercat să scriu o literatură care să funcționeze și/ ca un fluid care să plece din lumea asta odată cu morții/ noștri – & să se întoarcă înapoi cu ei, aducându-ne în/ același timp înapoi și pe noi, ca în poemul lui Eliott:// […]// A fost modul meu de a spune că frumusețea există.// Și că morții noștri participă la ea.// Și că din frumusețea asta comună și nouă, și lor se poate/ reconstrui totul.”, [Schumann despre Chopin: „Turnuri îngropate în flori”].

Exerciții de admirație (față de puterea literaturii, dar și față de modele), confesiune plină de afecțiune pentru tot ce s-a scris & s-a putut capta prin poezie și, dincolo de asta, pentru uman, în general, glosar pe marginea întregului său proiect precedent, sau, pur și simplu, glisări emoționa(n)te pe marginea vieții & a morții, oricum o iei, poezia lui Radu Vancu e, în Kaddish, mai efervescentă și vie ca niciodată.

1 Comment

  1. Foarte bună cronica Andreei Pop la volumul Kaddish, al lui Radu Vancu. Ceea ce particularizează demersul poetic al lui Vancu e o anumită solemnitate fără rest, venind deopotrivă dinspre viață și cultură. Riscul acestei atitudini devenite minoritare e lipsa de credibilitate, patetismul, exagerarea non-estetică, sacrificarea nuanțelor. Performanța lui Radu Vancu este tocmai de a evita cu o precizie, într-adevăr, greu de regăsit în poezia contemporană românească toate riscurile enumerate, plus capcanele mai vechi, specifice actului poetic. O întâmplare de la limita umanului îi prilejuiește poetului o impresionantă desfășurare de forțe, luminând deopotrivă poezia și viața, omul și lucrurile. Raportat la discursul literar actual, Vancu pare din alt timp, dintr-un off al cuprinderii suferinței omenești, exorcizate prin numire. Este solemnitatea despre care spuneam, o atitudine curajoasă, care amintește adevăratele mize ale poeticului, ale literarului, ale culturii, ale omenescului. În fapt, ceea ce reușește Radu Vancu în Kaddish este aparent neverosimilul, dar iată, posibil totuși, cuvânt al unuia care a experimentat bolgiile dantești și depune mărturie. Fiindcă, obiectiv vorbind, secolul 20 nu e decât o tragică întrupare a Infernului.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”