/

„Puțină megalomanie”

Bucurii și dureri, satisfacții și remușcări care uneori preced faptele. Fapte care, odată săvîrșite, rămîn inerte precum niște bolovani incapabili a-ți trezi vreo emoție.

339 vizualizări
Citiți în 7 de minute

Scriptor. N-ai încotro: pentru a fi original trebuie într-o anumită măsură să te autopastișezi.


Puțină megalomanie intră în orice metaforă, căci altminteri între tine și lume s-ar păstra o relație exclusiv funcțională.


Să aibă problemele, spre deosebire de certitudini, un iz umoral? Să fie astfel mai umane decît certitudinile?


Lumina: fața imatură a întunericului.


Ascetismul din oficiu al umbrei.


„Eu nu citesc, pe cît îmi stă în putință, decît lucruri de care mi-e foame, în momentul cînd mi-e foame de ele, dar atunci nu citesc, mănînc” (Simone Weil).


Satisfacția: o bucurie pragmatică, terestră.


Stilul: o mediere protocolară între tine și lume.


 „Fosta actriță franceză Brigitte Bardot, care militează pentru drepturile animalelor, a făcut apel la Uniunea Europeană să întreprindă o acțiune în justiție împotriva Franței pentru autorizarea uciderii a șase lupi. Bardot, actriță celebră în anii ‘50-‘60, s-a adresat (…) comisarului european pentru mediu, Stavros Dimas, afirmînd că Franța a încălcat regulile conservatoare ale UE. Brigitte Bardot s-a adresat și ministrului francez al ecologiei Nelly Olin, cerîndu-i să anuleze decizia” (Adevărul, 2005).


Un criteriu al confirmării sufletului religios autentic îmi îngădui a socoti că este atitudinea față de animale. Cîți bigoți, cîți retori ai limbajului ecleziastic nu-i corespund! Să nu ne simțim complet diferiți de animalele de casă nici măcar din punct de vedere psihic! Nu posedă ele însele esența sufletului omenesc care este dragostea?


Inteligența e o funcție, înțelepciunea e un dar, iubirea e o redempțiune.


Sunt oameni cărora rîsul le dă un rictus neplăcut al figurii. La unii e o dovadă de răutate, la alții doar una de timiditate.


Zicea cineva: „cît de fericit te simți lîngă o femeie pe care n-o iubești!”


 „Traian Băsescu nu se arată deosebit de preocupat de legea lustrației și nici de condamnarea regimului comunist. Într-un interviu acordat BBC, șeful statului consideră că procesul comunismului este aproape imposibil de realizat deoarece pentru condamnarea comunismului este nevoie de «documentație»: «Trebuie argumentat științific, pregătită documentația pentru că altfel suntem în zona declarațiilor politice fără eficiență». Mai mult. Băsescu explică că e nevoie de-o procedură foarte complicată, de înființarea unei comisii, după modelul celei care a dus la condamnarea Holocaustului. Dar aceasta nu se justifică pentru că președintele se arată oricum reținut în a cere public scuze pentru atrocitățile comunismului. Băsescu spune de altfel că este prea tîrziu și pentru lustrație, și pentru procesul comunismului” (România liberă, 2005).


În orice caz, revoluția noastră din decembrie justifică măcar pentru o vreme etimologia termenului (în latina vulgară, revolutio înseamnă „întoarcere la punctul de plecare”, de la revolvere, „a merge înapoi”).


E prea ticălos pentru a mai avea nevoie de vicii.


Zeii își însușesc piscurile noastre, dar nu și abisurile fără care aceste piscuri n-ar putea fi definite.


„Nimicul înfrumusețează ceea ce există” (Baudelaire).


 „Constantin Brâncuși se află pe poziția a cincea într-un top al celor mai bine vînduți artiști din lume, realizat de baza de date Artprice.com pe baza prețurilor înregistrate la licitație în primele șase luni ale anului. Pablo Picasso rămîne și în acest an cel mai bine vîndut artist din lume cu lucrări apreciate la valoarea totală de 89 milioane de dolari, din ianuarie pînă la sfîrșitul lunii iunie. El este urmat de Andy Warhol – cu peste 43 milioane de dolari, Lucian Freud – 28, 52 milioane de dolari, Max Beckmann – 26,56 milioane de dolari și Constantin Brâncuși – 24,54 milioane de dolari.” (România liberă, 2005).


Ființa umană nu se schimbă cu adevărat decît prin procese lente, adesea insesizabile. Schimbările bruște, spectaculoase nu par convingătoare.


 „Cel rău este ca și cărbunele: dacă nu te arde, măcar te înnegrește” (proverb spaniol).


Veritabilele speranțe sunt speranțele sortite a nu se împlini niciodată.


Într-o bună zi, Florin Mugur mi-a declarat bucuros: „În sfîrșit, sunt un om împlinit. Mi-am găsit un detractor!”.


Bucurii și dureri, satisfacții și remușcări care uneori preced faptele. Fapte care, odată săvîrșite, rămîn inerte precum niște bolovani incapabili a-ți trezi vreo emoție.


Fotografie creată de Andrea Piacquadio, de la Pexels

Gheorghe Grigurcu (n. 16 aprilie 1936, Soroca, România, astăzi în Republica Moldova) este un critic literar și scriitor român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Asterisc”