/

Poeți în cărți

Patru cronici la cărți de Ruxandra Novac, Gabi Eftimie, Alexandru Sfârlea și Lucian Brad

Ruxandra Novac
Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction – Blues, București, 2020

Recomandările lui Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș și Dmitri Miticov sunt unanim ferme în a susține că revenirea Ruxandrei Novac în actualitatea literară cu volumul Alwarda, după 17 ani de tăcere, reprezintă cu adevărat un eveniment demn de toată atenția și de cuvenit entuziasm. „E mai curând o reinventare, o nouă viață, un nou nivel cu toate armele reîncărcate. Alwarda desenează o mișcare continuă pe hartă între deșertul postindustrial din Detroit, luminile stinse din București și Marea Nordului. O călătorie transnațională, plutind pe deasupra granițelor lichide, care coregrafiază «semnele obscure» ale unui organism afectat de jet lag, suspendat într-o stază desincronizată cu timpul interior. Dar care, ca un ceas atomic, arată ora exactă în poezia de acum”, scrie Mihai Iovănel, iar Cosmin Ciotloș intră concentrat-analitic în specificul noii cărți (debutul Ruxandrei Novac se petrecea cu ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, Ed. Vinea, 2003 – reeditări în 2005 și 2018): „Noutatea acestui volum e radicală. Ruxandra Novac abreviază și dezvoltă fragmente de limbaj, asumă și externalizează senzații, propune și revocă simboluri spontane cu aceeași naturalețe. Nu-mi amintesc, în ultimele decenii, vreun alt nume care să fi dat, în poezia noastră, sentimentul acut că pune la cale o lume. Nu un artefact, nu o butaforie, nu un terariu. O lume.” La rândul său, Dmitri Miticov salută revenirea poetei la unelte: „E o forță care traversează tot acest discurs, dar ea nu vine din siguranță (care nu există). Câtă siguranță să găsești la marginea prăpastiei!? Să ne bucurăm de această carte de poezie a Ruxandrei Novac cu atât mai mult cu cât revenirea se produce după o pauză atît de lungă. Alwarda este o istorie a fragilității.”

Lumea din Alwarda este rezultatul unei confesiuni, cea a unui suflet bântuit de experiențe existențiale (copilărie, familie, exil, cuplu, rătăciri în căutarea unui „locus amoenus”, căderi și reveniri – acestea,  mereu amăgitoare în planul redempțiunii  – „încă un eșec, încă o falsă ieșire”), al voinței de a nu se lăsa înfrânt, de a da scrisului puterea exorcizării demoniei tot mai multiplicate, care face din planetă un loc toxic. Poem după poem (poem e numele convențional pentru notele de „călătorie” prin ființa lăuntrică: una dintre însemnări se încheie cu „Aceasta este o călătorie”), textele îndeamnă la o lectură în cheie propedeutică și anamnetică. În unele locuri textuale se vorbește despre „turism de catastrofe”, mai mari, mai mici, despre jetlag, frecvent despre chimia ruinării. Ruxandra Novac adună și expune piesele unui dosar subiectiv al împotrivirii ființei fragile la îmbolnăvirea psihică, fizică, mentală, corporală, dar și la acest tot „falsificat și toxic” care este spațiul civilizației ajunse pe buza prăpastiei (unul dintre sensurile cuvântului alwarda se referă la o floare ce crește pe marginea unei prăpastii, un soi de trandafir). Perspectiva din care e văzută și consemnată lumea/viața stă sub semnul unei stări de veghe gata să se transforme pe neașteptate în gesturi de compasiune: „Eram singură pe lume, atentă la tot. Să închizi ochii strâns, să te întorci în lume pentru nimic altceva decât pentru frig, intact, pentru dimineața goală, strangulată de frig. M-am întors pentru ea…”. Imaginea recurentă a opririi provizorii în pragul unei uși se încarcă simbolic: insul e pe un prag între două realități asupra cărora nu are decât puterea de a le mărturisi prin scris. Privirea pornește „din curenții de adâncime. Din orpha și din unghiul mort. Din alwarda, partea noastră fragilă și puternică. Din părul tras în debris. Din pielea arsă. Din tot ce e ascuns. Din tăieturi închise pe corp care arată că uneori am avut nevoie de o structură, că am fost chiar o structură, albă acoperită cu negru (…) din diferite mijloace de tortură și reformă. Din exerciții. Din northstar. Din pielea cuiva străin, din ochii care o păstrează intactă.” Așezarea în pagină a textului urmează un imperativ al autenticității și al voinței de împotrivire la amăgirile sentimentale, al lucidității necorupte: „Durerea te face real, despre asta a fost vorba întotdeauna. Împotriva istoriei personale și a cooperării tale, cel mai inutil lucru dintre toate.” „Fata melancolică” a acestei confesiuni în 55 de paragrafe (intrări/ieșiri), note de „călătorie” consemnând și dezastrele exterioare dar, mai ales, exprimările panicii de a fi, degradările și fragilizările lăuntrice, „într-un film intern despre ordine, sulfuros și intact”, este, în textul final, gata de concluzii de etapă: „Noaptea lucrează acum în tine, e activă (…) A fost o călătorie și asta, chinuită ca toate celelalte, o invazie, un raid, dar pentru oamenii tăcuți, închiși în ei, e aproape o minune că s-a întâmplat și așa. Coboară acum la rîu cu ceilalți, pe pajiște spălată de ploaie, în luciu auriu, nu contează că nu e din realitate, nu e periculos, coboară.” Alwarda asta este: o coborâre a poetei spre celălalt/ceilalți, o exorcizare a pericolelor prin poezie, adică „aproape o minune”. 

Gabi Eftimie
OMG Publishing House, 2020

În seria OHMYGODPOETRY a editurii OMG a apărut placheta Sputnik în grădină a poetei Gabi Eftimie. Ea a mai publicat volumele ochi roșii polaroid. acesta este un test, Editura Vinea, 2006 și nordul e o stare de spirit, Editura Charmides, 2014. Din 2011 trăiește în Suedia. Câteva versuri citate pe manșeta volumului sugerează o ars poetica având ca vector principal ruptura dintre in-conștiența de a fi și așteptările subiective ale ființei particulare: „nu ai viața ta/ sau dacă o ai, nu-ți dai seama de ea/ ceea ce ți se întâmplă e o chestie/ ceva/ ce n-are nici o legătură cu ce vrei”. Această „chestie/ceva” ar fi spațiul mereu misterios în raport cu care sinele individual își verifică și reverifică precaritatea și eșecul tentativelor de a-l elucida, măcar pe porțiuni. 

În secțiunea primă a cărții, Spații verzi, problematica obsesivei și disproporționatei confruntări eu – lume (aceasta, identificată cu „natura”) e anunțată de motto-ul din John Bauer: „Am simțit că stăteam față în față cu natura/ Niciodată nu m-am simțit atât de mic”. Pictorul și ilustratorul suedez specializat în imaginarea peisajelor fantastice, populate de o faună de mitologie scandinavă, e un reper pentru imaginarul liric al poetei concretizat în descripții foarte fine, uneori senzuale de-a dreptul, cu prospețimi fericite redate de un limbaj poetic bogat în expresivitate și sugestivitate, balansând mereu între tărâmul închipuirii livrești și datele imediate ale realului. Adesea, „pastelul” „produce un detox total”, funcționează ca procedură psiho-terapeutică, de vreme ce poeta însăși și-a setat programul pe acest soi de catharsis: lirisme și darkoșenii nu (e titlul unui poem): „În adâncul cel mai adânc, peștii se înlănțuie, dăinuie ca uraniul/ (…) Mă las în voia stimulilor. Meditație ghidată./ Parcul are sonorul închis, e pierdut și el în spațiu,/ La ora asta, doar porumbeii își mai uguie mantrele”. Andrei Doboș, el însuși un poet cu acut simț pentru naturalia, observă la Gabi Eftimie excelența „poeziei de observație senzorială” cu înalte „standarde ale preciziei”. Concentrată pe „microfenomene” domestice, poeta dezvăluie o delicatețe a sentimentului care se armonizează cu acuitatea și acuratețea observației, într-un construct compozițional fără stridențe sau supralicitări formale, cu un dozaj admirabil al expresivității lexicale. 

În pofida a ceea ce afirmă la începutul unui poem, poeta nu are probleme cu coerența, știe să se sustragă din peisaj (e peisaj nordic) atunci când „răceala lucrurilor din jur” devine opresivă, iar când poemul își consumă energia lirică pe imaginarea unor universuri postapocaliptice ori pe perceperea imediatului prin prisma alienării umanului (v. zombi sau mingle cu entități), accentul nu e pus pe generare de imagini horror, ci pe ecoul sensibil și moral în conștiință al intrării (imaginate, desigur) în „Marele Întuneric”. 

A doua secțiune, Vară verde-albastră, începe cu poemul care dă titlul cărții: „fluturi în paranteză pe lângă maci,/ un autobuz cară biciclete în spate, străpunge cadrul/ fluturii se ridică imediat, se dau cap în cap/ măceșul freacă meticulos geamul verandei/ în lumea întoarsă cu susul în jos din iaz/ dunga dantelată a avionului se prăbușește în grădina noastră”. Aici și în alte texte („dincolo de ponton, un autobuz oranj tulbură în peisaj” din poem fiziologic) apare imaginea mașinii care pătrunde în natură, un mod simbolic de a sugera agresiunea tehnologiei asupra naturii, aici și în alte texte – ca, de altfel, și în fotografiile presărate în carte – o impresie de neliniște, de diminuare misterioasă ori de îmbătrânire sau alterare emană din peisajele scrise ori fotografiate. Contrapunctic, apar și pasteluri luminoase (vară verde-albastră, fragi, dăm like la natură), al căror referent e simțit mai degrabă ca o „lume paralelă” decât ca o realitate accesată.

Playlist de toamnăîncheie cuprinsul cărții, o colecție de imagini orchestrate poematic cu uzul dexter și rafinat al sinesteziei transmițând mesaje elegiace: „pinul uriaș, o pădure în sine,/  și, dintr-o dată,/ întunericul e aici/ și-și aprinde steaua,/ departe de tărâmul oamenilor” sau „verdele serios al pădurii într-o zi înnorată,/ mirosul ei de scorțișoară”, sau „paraziți de toamnă luminând pe întuneric,/ un model cu zăbrele pe frunza de toamnă/ trolii acoperiți de licheni ai lui John Bauer/ culorile din radiografii”.

Alexandru Sfârlea
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020

Obiecte și voci, noua carte de versuri a orădeanului Alexandru Sfârlea, este, dacă luăm de bun motto-ul ei (din T.S. Eliot), rodul tipografic al unui efort de eliberare de emoție (emoții) și de personalitate, un sipet în care emoțiile autorului-poet stau așezate în despărțituri (Sunete despletite, Muncă de teren prin propriul intelect, Unghiul cocorilor a devenit drept, Un alt tip de impas, Despicătură făcută în viața care te-a lăsat cotropit, Aerul unei zile ce nu ne mai apasă), botezate parcă pentru a da o idee despre tipul de materie lirică a poeziilor din secvența respectivă. Lui Alexandru Sfârlea îi place să-și numească plăsmuirile poeticești „sfârlezii” (gen „mușatisme”). Mie nu (nu are importanță). Nu-ți poți da seama dacă e vorba de trufie ori de modestie (nu are importanță). Deci, sfârlezii. Unele, cele mai bune dintre ele, în opinia mea, cu carate autentice, sunt, totuși, poezii (în sensul cuminte al cuvântului): O anume ieșire, Seci, Cuvânt apăsat, Dinspre nord spre altceva („lirism morbid”) ș.a., în general tocmai dintre piesele ce optează pentru un tratament mai muzical al formei. „Lirism(ul) morbid” pe care îl așează autorul, ca pe o plăcuță, imediat sub titlul vreunei poezii, vine, mă gândesc, pe cale ironică și resentimentară de la sintagma folosită de unii dintre comentatorii liricii lui Sfârlea. Citez Dinspre nord…: ,,Dinspre cei care nu mai sunt, doar stelele-mi mai dau vești,/ atât de viu încrustate-n argint, în argintiul celest,/ încât îmi ofer mie însumi vestea că mai cred în povești/ pe care le-aud foșnind suave, dinspre nord înspre vest.// Și umbre văd, cum se desprind c-un tremur, caută omul real/ din timpul cel încremenit în spațiul pământesc al Uitării/ există o tandrețe, cum altfel decât trandafirie, de-un roșu pal,/ care atinge, curând, liniștea cu urme-ale mutilării…”  Obsesia morții, aici și în multe alte piese, oferă poetului prilej de a imagina ori de a exploata întâmplări reale – cum se întâmplă în Elogiul celor trei gropari – pentru a da corporalitate textuală unor rezonanțe sufletești eliberate de zgura tensiunilor și intensităților omenești-prea-omenești. Ca să apelăm la confesiunea poetului inserată pe copertă, poezia nu mai e, cum i se părea cândva, un antidot împotriva unei disperări prost mascate – dar mai este, totuși, uneori și asta, un fel de vaccin, că tot e la ordinea zilei cuvântul, pentru a imuniza „toate relele, insanitățile și malversațiunile care atentează asupra spațiului meu securizant” – , poezia poate fi „expresia a ceea ce este mai bun în om, în creator: sensibilitatea (…) care luptă pentru o anume izbândă a Binelui. Chiar dacă, uneori, aceasta pare o luptă cu… păpădiile.” În ultimele, în sens cronologic, volume de poezie, Sfârlea vine spre cititor mai înseninat, mai tandru, mai împăcat, mai înțelegător față de luptele sale lăuntrice cu demonii resentimentari, într-un  lirism ,,de o energie organică” (Gheorghe Grigurcu). Scriam despre volumul Desprinderea (din 2016) și rămâne valabil și pentru Obiecte și voci: „Cei ce cunosc cât-de-cât creaţia lirică a acestuia vor fi de acord că prin poemele sale de ultimă oră Sfârlea s-a hotărât să treacă de la poemul lung, cu extensii redundante, cu febricitări resentimentare şi imaginar expresionist apăsat, la poemul cumpătat, ce-i drept, nu mai puţin tensionat de confruntarea poetului cu vitregiile de tot felul ale vieţii şi poeziei. Mai puţin cruzime, foşnet negru şi „iureş al îmbătrânirii” şi mai luminoasă, mai calmă dimensionare a atitudinii lirice. Efectul la cititor e că acesta nu se mai simte agresat pe termen lung şi monoton, ci miezul zbuciumat şi vibrant al emoţiei lirice provocate de «crâncena Singurătate umană» se oferă într-o unitate textuală accesibilă fără eforturile răbdării, cu frumuseţi fulgerătoare dar remanente ca ecou: „întotdeauna va exista încă un copac de trăsnit,/ încă două piepturi, unul pentru senin, celălalt pentru nor”. Noua poetică este rod al voinţei şi lucidităţii plăsmuitoare: multe texte se încheie – unele şi încep – cu paranteza conţinând, prin cele trei puncte, cine ştie cât text tăiat, părăsit, lăsat inexprimării.”  Nu este o pierdere, dimpotrivă.

Lucian Brad
OMG Publishing Hous, 2020

Cu entuziasm și pasiune, tinerii scriitori Alex Ciorogar, Alex Văsieș, Maria Miruna Solomon, Claudiu Ioan Maftei scriu – pe manșetele volumașului –  despre Un om mai important decât oamenii de Lucian Brad, tânăr vlasuian stabilit la Iași. Editura OMG, condusă de Alex Ciorogar, a găsit o formă de editare tipografică incitantă, tinerească și ea. De altfel, aparițiile de până acum și cele anunțate învederează cu dinadins și aplomb că editura și-a ales acest segment de vârstă. Cine vrea să știe nume de poeți tineri și foarte tineri le poate nota de pe ultima pagină a plachetei. Unele dintre ele sunt deja socotite ca aparținând unor clasici ai junimii poetice de astăzi, altele unor talente certe, mai rar doar ale unor promițătoare talente.

Lucian Brad și-a împărțit Cuprinsul în două: Bucla și Oamenii. O parte finală e dedicată Mulțumiri-lor. Din ea aflăm cu cine a colaborat autorul în elaborarea textelor: „… important e  că m-am distrat și am crescut. O să mai scriu, sau co-producție, adică să ne gândim mai mulți ce face un text. Citiți Mulțumiri, cu sursele din care s-au luat elemente și poeții care m-au ajutat enorm, care am creat împreună, îi ador. Am fost colaborator, producător și regizor în aceste poeme. Vă mulțumesc!” (p. 39) Acest gen de operare colectivă are câteva specii. Una e preluarea de elemente din creația altor autori în regim de „absorbție” (sub precizarea „conține elemente din”), indicate, mă gândesc, prin boldarea preluărilor, prin citare sau și prin una și prin alta. Textul liminar, (Nu) te poți schimba, bunăoară, ,,conține elemente” din Dan Sociu, Alex Văsieș, Mihnea Bâlici, Kanye West (rapper vestit), acesta din urmă cel mai exploatat colaborator; lista e diversă, și ,,regizorul” o dă în mulțumirile sale. O altă modalitate de compoziție este cea a ,,colaborării” cu cutare sau cutare, prieteni, presupun: Ioan Coroamă,  (în Vasluiana), Maria Miruna Solomon, Cristina Alexandrescu, Silvia Grădinaru (în Corala de minuni). Lucian Bradu nu consideră relevant să precizeze apăsat partitura fiecăruia. Desigur, titlul trimite ludic la sintagma blagiană din poezia cea mai cunoscută de liceeni, via programa școlară. În fine cea mai barocă e structura textului ca mix între procedee: de pildă, Pisici mieunând complex e prezentat astfel: ,,co-producție: Claudiu Ioan Maftei/ colaborare: Claudiu Ioan Maftei, Ioan Coroamă/ conține elemente din:” și urmează lista surselor, exclusiv străine, de data aceasta și pentru a căror identificare, cititorul mai bătrân (cazul meu) trebuie să apeleze la motorul Google.

Reiese că Lucian Brad e un devot al experimentalismului (în forme ce prelungesc și reformatează experiențe moderne și postmoderne), că textele din cele aproximativ 30 de pagini sunt expresia unei programatice voințe de insolitare paradoxală (prin grupare de voci), că aerul cultural pe care autorul îl respiră este condiționat de surse majoritar generaționale, că vechiul „eu poetic” e abhorat și pulverizat din dorința compresivă de invenție formală, că imperativul noutății care radiază conștiința operațională a oricărui autor care se confruntă cu „anxietatea influenței” (în alt veac, Baudelaire scria: „Un singur dor ne poartă: să dăm de ceva nou”) continuă să fie în chestiune, dar în forme „mascate” prin paradoxul convocării la co-laborare, și că, abia odată acceptată toată această aparatură poietică, cititorul obstinat să cunoască, totuși, cine este în-de-sine Lucian Brad, poate începe o lectură adecvată la subiect, asta presupunând că i-a rămas destulă energie și necesara sim-pathie pentru el.


Sursă foto: Pexels.com

Ioan MOLDOVAN

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.