Aceasta este povestea unui tînăr care pleacă acum, în mileniul al III-lea, pe urmele unui scriitor născut la Brăila în 1884. Numele scriitorului este Panait Istrati şi el a cutreierat pămîntul în lung şi în lat, cu inima plină şi buzunarele goale, trecînd prin Cairo, Napoli, Paris, Damasc, Beirut, Geneva sau Moscova, îndrăgostindu-se, lucrînd ca băiat de prăvălie, zugrav, mecanic, gazetar sau docher, ajungînd la sanatoriul de tuberculoşi, tăindu-şi beregata în încercarea neizbutită de a se sinucide, împrietenindu-se printre alţii cu Nikos Kazantzakis şi Romain Rolland. Tînărul din prezent umblă neîncetat în trena lui Panaitaki şi îi povesteşte celui de atunci toate cîte mai sînt pe lume, salbă de istorii adevărate şi fantastice, încîntătoare şi revoltătoare deopotrivă.
Prima dată am întâlnit-o pe Chira, pe când nici măcar nu știam că pe ea o caut, într-un local din Zürich, m-a costat salariul pe două luni ca să îi ascult inima și să aflu că alte lanțuri o țin acolo și vizirul este nevinovat. Venise de la Donețk din Ucraina și visa să se întoarcă acasă într-un autoturism tras de trei sute de cai, să se întoarcă acasă și să vorbească despre gustul melcilor din restaurantele fine.
Sărmană Chiră, miroseai dulce a fum și a moarte, copil stricat de dorințele ieftine ale secolului tău, și în zare era șarlatanul care mereu te așteaptă până când va mai rămâne atât de puțin din tinerețea ta chinuită încât i te vei preda ca unui mântuitor.
A doua oară am întâlnit-o pe Chira printre micile chinezoaice ale peștelui Li, într-o cameră cu lumină roșie, nimic nu era comercial în zâmbetul ei binecuvântat, mișcările ei mecanice, de păpușă cu arcurile rupte, și urletele ei ascuțite și pulpele de zahăr ale durerii ei și nicio lacrimă pe chipul ei nevinovat.
Am vrut să îi las o mică avere, i-ar fi ajuns ca să fugă atât de departe încât peștele Li să nu o mai poată ajunge, m-a oprit cu un gest scandalos, ca tăcerea condamnaților la moarte care refuză, doar din priviri, ultima țigară.
Și am ieșit din camera roșie pe străzile inundate de lumina falsă a progresului și am rămas singur și aerul era de vară și atunci a început să plouă.
A treia oară am întâlnit-o pe Chira în Havana, Cuba, vocabularul ei era libertin, mințea că ar fi fost cândva balerină și fericirea părea atât de aproape și trei pisici îi stăteau de strajă și ea credea că dacă privește în ochii lor mari când își dă trupul unui străin ar putea să devină nemuritoare și zarva din stradă urca până la al doilea etaj și trupul ei se aprindea ca un felinar într-o noapte de demult, vino cu mine, vom cuceri alte continente și vei primi tot ce îmi vei cere, vino cu mine!, și Chira din Havana, Cuba doar a zâmbit și tot ce e imposibil se așezase atunci în zâmbetul ei.
Mai târziu am întâlnit-o pe Chira în alte și alte încăperi, printre oglinzi, peste așternuturi înmiresmate, în moteluri jegoase cu paturi supraetajate și cândva în America de Sud avea cicatrici și asculta melancolică undele radio, rănită de scoica unor amintiri despre care nu vorbea niciodată sau vorbea mereu, totuna, niciodată nu strângi suficient din meseria asta, mișcarea de revoluție a pământului o aducea în același pat din care se ridica tot mai greu, tot mai obosită, tot mai bătrână, uneori dădea ceasul înapoi, dar timpul nu se întorcea și era din nou prea târziu, mereu plecam vinovat, blestemul nu poate fi rupt decât cel care l-a aruncat și eu nu mă puteam întoarce în satele lor, pe aleile micilor orașe de unde fugiseră ca să găsească iubirea sau măcar libertatea și nu aflaseră decât aceste trupuri de bărbați trecuți și mișcările caraghioase ale bazinului lor, nu puteam să scot cuțitul și să ucid pe oricine le-ar fi vrut răul, nu puteam nici măcar să le mai mint că voi veni să mor lângă ele – altădată, în loc de sfârșit, micul lac de sânge de lângă căzile acestor femei, calde încă.
Dar nu e întotdeauna acest sfârșit, uneori Chira e doar o mică funcționară a unei industrii oribile, luptând pentru locul pe piață, pentru clienți, cât durează o oră?, și pentru renta ei viageră de la un bătrân bavarez, și tot interiorul ei gol și obscen și ruinat și toată poezia lumii e apusă și frumusețea ei definitiv pierdută.
Ultima dată când am întâlnit-o, Chira era foarte bătrână și viața deja trecuse și ea și-a smuls atunci ochii și mi-a lăsat ochii ei verzi în palmă, poartă-i cu tine, căci și ochii mei vor încă să vadă și am făcut dragoste pentru ultima dată închizând ochii ei în palmele noastre, ca să nu ne vadă goi și obsceni și ruinați, și ochii ei au tremurat ușor în întunericul palmelor noastre, ca o corabie purtată spre necunoscut.
