Recenta carte de poezie a lui Călin Vlasie e despre expulzarea din sine: „da da! totul este deviat/ tot ce vine în calea mea/ mă aruncă brusc/ într-un altfel de eu/ care mă înghite pe mine/ și mă face să gem ca un animal/ sau ca un fier ruginit”. Prima parte, cea care dă și titlul cărții, este ocupată tematic de această ejectare din eu/persoană care însă nu se consumă ca un eveniment apocaliptic, ori ca o solemnitate cosmică în cadru canonic-romantic, ci ca o „poveste” de mici întâmplări al căror „epic” este dat de un minimalism sardonic, uneori, tolerat ori cultivat, alterori, oricum de natură psihică. Pot fi asimilate unor „fișe” de temperatură lirică, ori pot fi socotite „doar scurte pasaje” din lucrări sufletești a căror amploare nu este în mod direct acesibilă cititorului. Atari „impromptu”-uri poetice dau seamă de o de-personalizare refuzată de conștiință și resimțită, paradoxal, atenuat, ca pe o alienare amortizată nu se știe cum: „o adiere caldă”, o descompunere „mijlocită” poetic: ,,o adiere caldă a unor coleoptere/ care ies din trupul meu”, dar și ca pe o pervertire a senzorilor – inclusiv a celor senzuali – , a percepției lumii ca realitate exterioară. Toată energia expresivă se consumă pe obținerea unei topografieri lirice extrem-concentrate a reliefului lî untric
Chiar și nostalgia paradisului este intoxicată. Imagini de surealism dalinian – ,,câteva mii de microfoane/ și alte câteva mii de camere de luat vederi/ toate-au fost ascunse/ printre iconițe de mentă/ printre picioare de lăcuste” – convertesc artistic coșmarul lăuntric, producând peisaje simbolice, cu semioză controlată de instanța raționantă.
Un fel de individuație de grad secund își proiectează umbrele în aceste engrame adesea ambigue, ermetice pe alocuri, ori de-a dreptul misterioase, ale corupului poetic.
Ori, schimbând unghiul de percepție al lecturii, textele par a fi notații rapide ca un declic al unor viitoare compoziții dezvoltate, au rol de aide-memoire pentru o gândire poetică ce urmează cândva să-și găsească timpul propice pentru fructificări lirice a căror savoare și carnație ar urma să-și tragă consistența tocmai din aceste însemnări de carnet minim. Un fel de individuație de grad secund își proiectează umbrele în aceste engrame adesea ambigue, ermetice pe alocuri, ori de-a dreptul misterioase, ale corupului poetic.
Practician al exactității („eu locuiesc într-un creier”, aș adăuga: poetic) căreia însă nu-i lipsește melancolia memoriei miresmelor unui real imediat și perisabil, Călin Vlasie e în conflict (ocultat oarecum) cu „poemul care se întinde/ ca o pată de cerneală/ invizibilă”; generatorul imagistic fiind, de regulă, scos din funcțiune, ori producând imagini poetice lipsite de concretețea contactului cu datele imediate ale realulului – aici, ca și în volumele anterioare – , emoția e deja prelucrată reflexiv, de unde și o anume „răceală” expresivă a textelor, o reverberație „tehnică” a componentei lexicale a discursului liric. Totuși, se ivesc și momente de incantație emoțională (în plan erotic) transpuse sub forma unui soi de cantilene: „cu un val de cobalt/ părul tău să-l leg/ cu un ocean înalt/ ochii tăi să-i șterg// să fiu un vânt odihnitor/ bătând atât de liniștit/ pe deasupra sânilor/ pe coapsele de dolomit// din mare să te desprind/ și din nou să te-aduni/ ca nisipul de grind/ din alte lumi în alte lumi”.
Partea a doua a cărții – aproximativ grecia (nu doar „întâmplările” sunt mici, majusculele numelor proprii sunt aduse la grafia minusculelor) – își datorează coerența și specificitatea lirică unei viziuni în funcționarea căreia prestigiul mitologic al spațiului grecesc e cvasi-absent, imaginarul consfințit de tradiție fiind înlocuit de scene și peisaje abstruze, unele sumbre, precum acesta: „pe această plajă s-au adunat/ spre seară/ vreo 500 de pianiști/ sunt la un concert/ sau la un miting?/ îi văd aplecați peste stânci/ apăsând nervos/ clapele sparte ale valurilor/ și scuipând sânge”. Un „principiu al neliniștii” domină și aici locuirea poetică. Grecia nu e un acasă apolinic, melosul nu e magic-alinător, dimpotrivă, țipătul de coloratură munch-iană face de nerecunoscut și de neîndurat acest spațiu complet anamorfozat: „țipătul strident și sinistru/ e al unui păun/ cocoțat pe o coloană/ pictată proaspăt/ în labirintul de la Knossos/ în ghidul colorat/ imprimat impecabil/ descopăr privirea ta/ îngrozită de spaimă/ căldura e un semn al zilei nesfârșite/ căldura stridentă și sinistră”. Între spațiul de album turistic și cel perceput de ochiul poetic al lui Călin Vlasie se cască o prăpastie reverberând nu doar țipătul păunului de mai sus, ci și al poetului însuși: „și am strigat cât m-a ținut gura/ că valul înfricoșător se va nărui/ în câteva minute”.
Partea finală se cheamă lom. Nici poetul nu știe exact ce desemnează: „eu așa îți zic: Lom!/ habar n-am de ce mi-a venit în cap/ numele ăsta/ poate pentru că nu te pot asemui/ cu nimic/ și concentrez în cuvântul ăsta/ toate adjectivele”. Piesele componente sunt de maximă scurtime, probabil și pentru că verbul e resimțit – practic și poietic, deopotrivă – ca entitate inertă, și pentru că, așa cum poetul mărturisea în volumul de tinerețe Neuronia, „diabolica imaginerie ar deveni extrem de plângăreaţă”, și pentru că ni se propune un spațiu poetic cu psihism propriu, în raport cu care ,,limbile stereotipe din psihicul tău” nu reprezintă decât o altă formă de alienare, și dat fiind că „aici [în lom, adică] nu este inspirație” și „limbajul mi s-a scurs/ în jurul meu”, poetului i-a mai rămas un singur dor: „aș vrea doar să vorbesc în gând/ într-un club virtual de poezie”. Aș zice și eu, mai în glumă mai în serios, vorba aceea care spune că trebuie să fim atenți la ce ne dorim, căci s-ar putea să se împlinească. Desenele autorului care dialoghează cu scurtisimele texte din această secțiune țin, în fond, prin ductul lor linear, de aceeași sete de necuvânt a poetului.
