Debutul Ramonei Boldizsar din nimic nu e în neregulă cu mine (Casa de Pariuri Literare, 2021) e un exercițiu fără pretenții de terapeutică identitară destul de ușor de recunoscut. Fără să lase impresia de încruntare, fără stridențe (stilistice, de construcție a imaginilor etc.), poemele de aici recompun cu relaxare – una „amenințată” la tot pasul de tonuri serioase, nu se pune problema să fie altfel – o hartă a căutărilor destul de rulată în poezia tânără.
Ceea ce o diferențiază, însă, de alte discursuri mileniale vehiculate în ultima vreme care prizează aceleași teme (anxietatea, avatarele „trăitului” pe rețelele de socializare, lipsa de control, inhibiții de tot soiul și, în general, un du-te vino între fugă de sine & acceptarea pe care o aduce maturitatea – chiar cu un astfel de „repertoriu”, inventarul ăsta e incomplet) e felul în care Ramona Boldizsar își „orchestrează” toată suita asta de fragilități: printr-o sinceritate pe care textele o degajă la tot pasul, fără artificii inutile și, mai apoi, prin faptul că mizează cu o încredere declarată în câteva locuri pe spontaneitate ca factor de combustie al poemelor. De-ar fi s-o credem pe cuvânt, nu e vorba aici, deci, de-o poezie cu ecloză prelungită, amânată ori rescrisă, ci dimpotrivă, textele ar fi rezultatul unei intuiții poetice care funcționează la foc continuu.
Livrescul e una dintre temele ei cele mai „tari” ca intensitate, împletită definitiv pe firul tensionat al acceptării de sine care vibrează în poeme.
Dacă e ceva ce guvernează, totuși, asupra așa-zisei lipse de premeditare a poemelor, ar fi vorba, fără dubii, de fondul cultural de la care se revendică poemele (Ocean Vuong, Philip Roth, Veronica Ștefăneț, Radu Vancu, Knausgard, Murakami etc.), care lasă impresia că-i singura chestie căutată în acest debut. Căutată, însă, nu ca paradă a achizițiilor livrești, ci mai degrabă ca defulare a punctelor de influență, sau ceremonializare a lor; altfel spus, livrescul are rolul, în textele astea, de a confirma niște stări și tipare mentale, ori mai degrabă de a le consolida, așa cum se vede într-un poem ca în şah (senti)mental: „Mă încurc în motive/ ridic tonul&refuz introspecţia./ Fug şi mă ascund în spatele zidurilor nepenetrabile/ paginile unor cărţi care miros a anticariat şi ecranul crăpat al/ telefonului./ Singurul mecanism involuntar, neaşteptat/ poemul nepremeditat, o aventură speculativă/ un voiaj neplanificat&neorganizat/ îmi iau bagajul şi scriu/ nu ştiu ce mă aşteaptă./ câteodată mă cuprinde o tristeţe imensă./ o ştiu ca pe buzunarul rupt din aceeaşi geacă de iarnă/ (mă tot prinde pe picior greşit)/ When I write I don’t know where I’m going/ las următorul vers să o disimuleze, să mă surprindă/ o înţelepciune furată de la Jericho Brown.” E evidentă, în tot acest ritual al corespondențelor, funcțiile esențiale ale poeziei Ramonei Boldizsar, locul de unde vine – o necesitate și-o terapie, simultan (pe ultima și-o „deconspiră” încă din căsuța cu date biografice a volumului), formulă sub cupola căreia se așază toate secvențele din carte, indiferent de direcția lor. Aș zice că prin dimensiunea asta, poezia Ramonei Boldizsar câștigă în maturitate, chiar cu prețul de-a părea lipsită de subtilitate (s-a zis deja că prea ar „defila” cu referințele la vedere) sau uncool, căci o astfel de profesiune de credință (culturală), dublată de confesiunile discrete, dar directe, ce vizează propria radiografie pe care și-o face poeta (printr-o pledoarie profund încrezătoare în valențele curative ale textelor sale și ale altora) e mai rar de găsit în poezia ultimelor debuturi. Nu la scara și intensitatea asta, oricum, care amintește mai degrabă de fervori optzeciste. Textele ei merg, în astfel de episoade, aproape înspre o parabolă a creației; livrescul e, oricum, una dintre temele ei cele mai „tari” ca intensitate, împletită definitiv pe firul tensionat al acceptării de sine care vibrează în poeme.
La intersecția celor două e de găsit epicentrul debutului Ramonei Boldizsar, în materialitatea sondajelor ei identitare supusă regimului lecturilor. Sondaje, altfel, nelipsite de note mileniale, pentru că dincolo de tot filtrul cultural pe care se străduiesc să-l pună în valoare, poemele „respiră” un aer contemporan, sunt texte cu care cititorul, și mai ales cel care și-a trăit adolescența în anii 2000, se poate identifica: „aveai treişpe ani/ vârsta descoperirilor, fugitului de acasă, salopeta scurtă în carouri/ care nu-ţi mai vine bine/ dar o porţi oricum/ părul lung până la umeri, selfie-urile în oglindă/ primul telefon, un alcatel cu taste minuscule/ pe care prietena ta se joacă tetris/ l-ai păstrat într-o cutie cu o cartelă veche/ mesajele neşterse, puţine, scurte, istoricul plin de beepuri de la/ numere nesalvate/ în fine -/ vârsta la care întâlneşti noi niveluri de frică, te ascunzi în faţa monitorului-cutie şi tastezi/ scrii fanfiction, te confesezi pe yahoo messenger, primeşti poze şi/ buzzuri de la toţi, mai puţin de la cine ai vrea/ asculţi tokyo hotel, simple plan, linkin park, but in the end it/ doesn’t even matter/ nimeni nu te înţelege, dar nici tu pe ei/ experimentezi pentru prima oară dualitatea senzorială/ pe o parte, ştii că vei ajunge departe, te crezi indestructibilă ca un/ nokia 3310/ pe de altă parte, s-ar putea să pici examenul la mate […]”, 3310. Dincolo de recuzita generației sale pe care și-o expune în poemul de mai sus, Ramona Boldizsar știe să construiască și în zona logicii alienante a social media, a desenului erotic, ori a inegalităților de gen (și explorează câteva teme de ardență socială, chiar dacă nu face din ele un motiv propriu-zis al volumului), între altele. Adică un bilanț destul de echilibrat, până la urmă.
Cum echilibrat e, în general, cam întregul bloc al poemelor din nimic nu e în neregulă cu mine, supus, din loc în loc, unor controale lucide – „Cât despre mine, nu am nicio umbrelă/ Şi câteodată scriu şi uit că am promis să fiu subtilă când vorbesc/ despre de ce doare/ adevărul e că nu sunt deloc traume ci doar eu/ & n-am nicio scuză.”, [am ascuns tăcerea în pod]. Rezultă de aici un debut articulat și calculat ca efecte, chiar în ciuda pretențiilor lui de spontaneitate, ce reușește să evite cu succes stângăciile și ezitările altfel normale la început, și mai ales, să vorbească într-un limbaj familiar și empatic despre dinamica generației de tipul late 20s, cu toate problematizările și fricile ei.
