Maeștrii

„Mai avea maestrul Lazarone capul țuguiat și un ochi mort. Trăgea în nări vara și, dacă priveai mai atent, vedeai cum șchioapătă ușor cu piciorul drept, ca un diavol.”

1157 vizualizări
Citiți în 44 de minute
1

În orașul nostru erau doar cinci maeștri: maestrul Truică, maestrul Lazarone, maestrul Cucu, maestrul Pene și tata. Tata, însă, nu se mai arăta.

În dimineața aceea, orașul nostru fu cuprins de liniște. Știam bine acest fel de liniște, cu ea începea vara. Când în sfârșit era liniște, era iulie.

Nu aveam nevoie de calendar, cum nici cetățenii din Königsberg nu aveau nevoie de ceas, cel puțin nu în secolul al XVIII-lea. Știau când e trei și jumătate, după amiază, văzându-l pe micuțul profesor ieșind din casă. Bună ziua, domnule Kant, spuneau, cuminți, cetățenii, iar profesorul Kant își ridica atunci pălăria.

Zeci de ani, în fiecare zi, la ora trei și jumătate, după amiază, profesorul își începea plimbarea. Odinioară fusese tânăr, cu spatele aproape drept, înainte de încheiere se sprijinea de un baston cu care biciuia cocoașa drumului. Dar plimbarea nu începea niciodată înainte de trei și jumătate, niciodată mai târziu. Ziua în care profesorul nu a ieșit pe stradă a fost ziua în care a murit.

La noi era la fel, noi nu-l aveam pe profesorul Kant, dar aveam liniștea. Și când venea liniștea, orașul nostru era deja lovit de vipie, bărbații se furișau prin pădure și când o tânără fată le tăia calea o sprijineau de un stejar și o iubeau în treacăt.

Soarele îi căuta atunci să le ardă ceafa și să le ia mințile, ei isprăveau repede iubirea, tinerele fete își trăgeau chiloții și sufletul și plecau mai departe prin viață, uneori triste. Iar bărbații, melancolici, zăboveau în pădure până se stingeau flăcările în cer.

În povestea aceasta, întotdeauna se auzea o voce care spunea:

— S-a făcut iulie. Vin maeștrii.

Primul se lăsa văzut maestrul Truică.

El era neobișnuit, masiv și grav. Nu zâmbea niciodată, ca și cum ar fi fost fiul unei apașe care ar fi ajuns, cine știe cum, cândva la noi în oraș.

Își sculpta trupul ca un grec vechi. Era lung și se lupta cu fiarele, le împingea, le ridica deasupra capului și în fiecare dimineață înainte de micul dejun făcea o mie de flotări. Umbla vorba că se antrenează ca pentru un război, ținând, între dinți, un cuțit, dar asta probabil era numai o exagerare.

Adevărul era că, la noi în oraș, nimeni nu văzuse până la el un om care să fugă pe drum fără să-l alerge nimeni, doar pentru sănătatea trupului.

Maestrul Truică avea o privire de șarpe, care nu i se potrivea, fiindcă nu era șiret.

Să zăbovim asupra sa: privirea sa e de șarpe, deși nu e șiret, are ochii purpurii ca ai unui călău blând și în colțul buzelor strânge uneori puțin, prea puțin, dispreț, vorbește rar și foarte politicos, nasul îi cade pe chip ca o rană.

Toți știam cum va fi: va coborî cu pas soldățesc dinspre stadion, craniul său orbitor se va plimba pe sub felinarele stinse, va avea pieptul bombat și la subțiori va duce o tablă subțire de șah. Iar tabla aceea nu va fi tocmai o tablă, ci doar un carton vechi de douăzeci de ani, peste care timpul refuzase să treacă.

Totul la maestrul Truică amintea de ordine și de armonie. Îmi imaginam că are, la Atena, deasupra cetății, un zeu numai al lui.

În pumnul maestrului Truică, punga cu piesele jocului de șah aproape că nici nu se vedea. Erau mici bucăți de lemn, unele galbene, palide, ca un aur obosit, altele negre, care păreau încruntate. Toți ne făceam că nu vedem bine, celor galbene le spuneam albe.

Toți, vă spuneam, știam cum va fi: maestrul Truică va purta un tricou albastru, un albastru curat, pe sub care vor zvâcni mușchii unui bărbat puternic și îngândurat. Pe obraz îi va curge un pârâu de sudoare, niciodată lacrimi, niciodată sânge. Nu mirosea acru, nu se știe de ce, mirosea dulce, a vată pe băț.

Să zăbovim asupra sa: privirea sa e de șarpe, deși nu e șiret, are ochii purpurii ca ai unui călău blând și în colțul buzelor strânge uneori puțin, prea puțin, dispreț, vorbește rar și foarte politicos, nasul îi cade pe chip ca o rană.

Pe dinăuntru, pe maestrul Truică puțini l-au văzut: a fost orfan, a crescut prin case străine, venea din noapte, a pătimit și n-a învățat niciodată să renunțe.

Știm, maestrul Truică va lua loc la prima masă din parc, chiar lângă acea oală care, nu se mai știe cum, devenise simbolul orașului nostru. Era o oală parcă scăpată din preistorie, pe care singurul pictor dat de orașul nostru, Gogoașă, desenase flori tropicale care se înălțau cu disperare spre buza de sus a oalei, dorind să evadeze în interiorul necunoscut. Gogoașă era un mister, un visător, un profet.

Maestrul Truică va întinde cartonul ca o tablă de șah, va așeza piesele, întotdeauna în ordine, întâi turnurile, abia apoi caii, nebunii, regii, reginele, caii, nebunii, turnurile. Și, abia la urmă, pionii, întâi unul galben, căruia îi vom spune alb, apoi unul negru, apoi încă unul galben, căruia îi vom spune alb, apoi încă unul negru, până la sfârșit, stăruind câteva clipe deasupra tablei, cu mișcări neașteptate, elegante și înduioșătoare, ca ale copiilor care leagănă o păpușă.

Iar piesele acelea mici în mâinile sale enorme nu vor striga după ajutor și vor părea fericite și poate chiar vor fi vii.

Privirea sa de șarpe se va plimba deasupra presimțirii începutului și așa va deschide așteptarea.

Maestrului Truică i se spunea Spassky, pentru că, uneori, aplauda victoriile adversarilor, înainte să le strângă mâna ca și cum ar fi vrut să le lase amintire o fractură.

Lăsându-l pe maestrul Truică să aștepte, acum putem fi siguri că este 1 iulie și mai este doar un sfert de ceas până la orele 10, dimineața.

Orașul nostru nu fusese un Auschwitz, dar chiar și așa cartierele nu aveau nume, fuseseră botezate cu litere din alfabet. Aveam cartierul A-urilor, cartierul B-urilor, cartierul C-urilor, cartierul AC-urilor, cartierul V-urilor și, departe, la marginea pădurii, unde trăiau țiganii și alți oameni fantastici era un pâlc de blocuri strânse într-un ghem botezat omenește: cartierul Diana.

Mai erau și vilele, ridicate demult, pe vremea războiului, pe vremea nemților, ele n-aveau nevoie de alt nume: vilele erau paradisul pierdut.

Și chiar când mai erau trei minute până la ora zece, apărea dinspre AC-uri un om trăgând o umbră.

Așa venea, fără să se grăbească, în blugi și cu cămașa în carouri, descheiată la primii trei nasturi de sus, fluierând ca un văcar american, vesel, sub pălăria sa de paie, maestrul Lazarone. Avea lulea.

Mai avea maestrul Lazarone capul țuguiat și un ochi mort. Trăgea în nări vara și, dacă priveai mai atent, vedeai cum șchioapătă ușor cu piciorul drept, ca un diavol.

Pe vremea dictaturii fusese subinginer în fabrica de armament, într-o zi, deodată, îi băgase pe toți în pizdele mamii lor cu fabrica lor cu tot, plecase acasă, iar acum doar lăsa timpul să treacă.

„I-am băgat în pizda mă-sii pe toți, și îi bag și acum”, devenise vorba lui. O spunea des, ca pe o rugăciune, în loc de Tatăl Nostru.

Șah învățase din viață, nu din cărți, demult, în vremea războiului, de la un bărbat întors de pe front, căci fusese împușcat în cap, dar nu mortal. Jucau într-o școală părăsită, plină de șobolani. Dar asta era pe pământ.

Sus, în ceruri, treceau avioane, câteodată cădeau bombe. Micul Lazarone și bărbatul întors împușcat în cap de pe front jucau înainte, erau ca în transă. De pe atunci, Lazarone nu greșea, dacă nu era obligat, și avea o capacitate de concentrare extraordinară.

Maestrul Lazarone primise la botez, în grabă, două nume, Lazăr și Grigore, dar nimeni nu i-a spus niciodată așa. Era ceva în toată ființa lui care te obliga să-i spui Lazarone și, spunându-i așa, să nu-l mai poți uita.

Dar era ceva și mai uimitor: maestrul acesta se născuse fericit și fericit rămăsese până în dimineața aceasta de 1 iulie, nimic nu îi strica buna sa dispoziție. Cu toate acestea, dincolo de fericirea lui mai era ceva, și mai adânc, ceva paradoxal, ca o mare durere.

Dar, la suprafața vieții, nici bomba atomică de la Hiroshima, nici bomba atomică de la Nagasaki nu l-ar fi putut zdruncina în încrederea că s-a născut pentru a râde.

Când a căzut vechiul regim, maestrul Lazarone a râs, pe atunci frumoasa sa față pătimea din pricina deciziei neînțelepte a maestrului de a purta mustață. Și tot așa, când lumea cea veche se tot ștergea, de la an la an, maestrul Lazarone continua să râdă serios și simplu.

Era văduv, avea o fată care într-o zi începuse să zboare și se oprise tocmai în Canada.

Maestrul Lazarone trăia din elanul inimii, din amintiri și din întâmplările amuzante, pe care le împărtășea oricui își pleca urechea. Vorbea ca un actor comic din Franța secolului XIX și, când bătea vânt, părea că capul său țuguiat se va desprinde de corp și se va înălța ca un balon în nori.

Maestrul Lazarone își pregătea intrările în scenă, își calcula mișcările pentru a obține efectul după care tânjea: nu voia doar să fie admirat, voia să fie iubit. Iar dacă se întâmpla să-i iasă în cale om și să-i dea binețe, maestrul Lazarone, implacabil, răspundea: „I-am băgat în pizda mă-sii pe toți, și îi bag și acum”. Abia după aceea râdea. Râsul îi era frumos și suna ca o vindecare.

Maestrul Lazarone cunoștea toată istoria șahului, până la ultimele amănunte. Idolul său era Mihail Tal, un bărbat ciudat, căruia îi fugeau ochii în toate direcțiile, și cu anii își pierduse puterile și o chelie își croise drum peste jumătate din capul său grandios.

Maestrului Lazarone îi plăcea să povestească: v-am zis când s-a întors Mihail Tal campion mondial la el acasă? Fiți atenți, Mihail Tal era leton, așa, fiți atenți, și când s-a întors la Riga, capitala lor, fiți atenți, toată Riga era la gară, i-au dat o mașină, o Volga, fiți atenți, și au luat letonii mașina pe sus, să o poarte pe brațe, fiți atenți. Și Mihail Tal era în mașină și se căcase pe el de frică, fiți atenți. Era bolnăvicios. Ați auzit, mă? Se căcase pe el, fiți atenți.

Și abia în acest punct al povestirii, maestrul Lazarone începea să râdă din nou. Râsul îi era frumos și suna ca o vindecare.

Dar era și ceva în maestrul Lazarone, ceva, ca o nostalgie fără leac, care îl făcea să se identifice cu maestrul Tal, fiindcă uneori îi lua pur și simplu bucăți din viață și începea să le trăiască și el, ca să vadă cum e. Mai demult, maestrul Tal, care dobândise harul paharului, răspundea tuturor întrebărilor care i se adresau cu un singur cuvânt: Coniac! Îl întrebai de sănătate, el îți zicea Coniac!, îi dădeai șah, el îți răspundea Coniac! Nu mai știau nici rușii ce să-i facă. Se gândeau să-l bage la nebuni, o să te băgăm la balamuc, tovarășe Tal, dar maestrul nu avea alt cuvânt pentru ei: Coniac!

Când îl lovea nostalgia aceasta, maestrul Lazarone începea și el să spună doar Coniac! Nu se putea face nimic, în câteva zile își revenea, tot așa cum și maestrul Tal își revenise.

Pentru o vreme, maestrul Lazarone uita cuvântul coniac și nu știai niciodată când și-l va aminti. Cei doi maeștri mai aveau în comun ceva: o suferință hepatică. Căci dacă dădeai la o parte faima maestrului Tal, dacă dădeai la o parte râsul maestrului Lazarone, pe fețele lor se puteau vedea, totuși, urmele acestei suferințe.

Povestea, deci adevărul, era așa: maestrul Lazarone venea fluierând, maestrul Truică își ciulea urechile, ca un dulău, își întorcea privirea sa de șarpe către dreapta și îl invita pe Lazarone să ia loc în fața tablei de șah, care nu era tocmai o tablă de șah, și să mute primul. Maestrul Truică prefera să înceapă cu piesele cele negre.

Maestrul Lazarone se așeza cu mișcări tacticoase, exagerate, și în loc de ziua bună spunea din nou: „I-am băgat în pizda mă-sii pe toți, și îi bag și acum”. Bineînțeles că maestrul Truică nici măcar nu zâmbește.

Noi, puținii copii care am rămas peste vară în oraș, începem să ne arătăm căpățânile în parc, parcă suntem popândăi. Și atunci, maestrul Lazarone, care jucase șah perfect sub bombe, se preface deranjat de zgomotul nostru, întoarce capul său țuguiat, duce degetul la buze și ne îndeamnă la tăcere, nu înainte de a ne arunca eternul:

— Care ești, mă, acolo? Morcoveață, ia liniște, că te bag în pizda mă-tii și pe tine.

Pentru maestrul Lazarone toți copiii sunt Morcoveață, cu excepția micului Cucu.

Deîndată ce îl vede pe micul Cucu, maestrul Lazarone îl va trimite după taică-su:

— Cucu mic, unde e, mă, tac-tu? Întârzie?

E mic și maestrul Cucu, cu o palmă mai înalt decât fiul său, e aproape un pitic. Și ca și cum nu ar fi de ajuns, maestrul Cucu se mai și bâlbâie.

Și Cucu mic, rușinat, se repede către casă, dar e zadarnic totul, fiindcă dinspre V-uri deja apare maestrul Cucu, se vor ciocni piept în piept, ca două ouă.

E mic și maestrul Cucu, cu o palmă mai înalt decât fiul său, e aproape un pitic. Și ca și cum nu ar fi de ajuns, maestrul Cucu se mai și bâlbâie. Vine cu mâinile în buzunare și pe nas are o pereche de ochelari cu ramele mereu rupte, mereu lipite prost. Maestrul Cucu pare tot o improvizație, nici n-ai spune că e maestru.

Se va așeza lângă masa la care maestrul Lazarone deja l-a forțat pe maestrul Truică să sacrifice un nebun. Maestrul Lazarone joacă flamboaiant, maestrul Truică îi opune o bătrână siciliană și încearcă să-l surprindă cu o mutare care nu se găsește în niciun manual. Neîndoielnic, maestrul Lazarone va câștiga.

Dar până atunci maestrul Cucu va clătina din cap, ca scuturat de friguri și nu va spune nimic altceva în afară de exclamația: Hm! Când exclamă așa, maestrul Cucu nu se bâlbâie.

— Mat, se va auzi, după un ceas și jumătate, vocea maestrului Lazarone.

Maestrul Truică va scoate doar un șuierat și va întinde mâna, iar vocea maestrului Cucu va bubui atunci cu o ciudată putere:

— Hm!

Maestrul Cucu e și surd de o ureche.

Maestrul Truică îi va aduce reproș, privindu-l în treacăt, cu privirea sa de șarpe. Ochii săi de călău blând vor avea atunci în ei ceva ascuțit, iar maestrul Cucu se va da jumătate de pas îndărăt gata să se apere cu încă un Hm!

Și tot atunci, parcă spre a-l salva, dinspre C-uri va veni maestrul Pene. E un om aproximativ, parcă neterminat. Are o tablă adevărată, din lemn, și piesele șahului său sunt tratate ca obiectele sfinte.

Maestrul Pene a fost jucător profesionist, a adunat puncte, a avut un coeficient bun, care îl plasa între primii o mie de jucători din țara noastră sau cel puțin așa se povestește. Era redutabil.

Și mai e un amănunt: maestrul Pene are și un ceas, un ceas adevărat, ca la concursurile oficiale, care nu doar măsoară timpul fiecărei mutări, ci mai are și mici stegulețe care cad ca niște sentințe de condamnare la moarte atunci când cineva a zăbovit prea mult fără să atingă piesele, obiectele sfinte.

Maestrul Pene a fost jucător profesionist, a adunat puncte, a avut un coeficient bun, care îl plasa între primii o mie de jucători din țara noastră sau cel puțin așa se povestește. Era redutabil.

Maestrul Pene va lua loc și îl va invita la masa sa pe maestrul Cucu:

— Maestre Cucu…

— Mamamamaestre Pepeeeene…

Maestrul Cucu se va lupta din toate puterile și va pierde greu, Hm!, între timp maestrul Lazarone va fi câștigat încă o partidă la maestrul Truică și noi, copiii, suntem deja pregătiți pentru prima mare finală a zilei.

Maestrul Cucu se va tot ridica de la masa unde sângerează, luptând nebunește cu ultimii pioni, își va prinde degetele mâinilor ca într-o ghilotină și ele vor trosni cu o putere care ne va înspăimânta. Parcă totul e un vis sau un dans.

Perechile se schimbă, firesc, maestrul Cucu și maestrul Truică joacă un fel de finală mică, la care nimeni nu e atent, în timp ce maestrul Pene îl torturează pe maestrul Lazarone care își sprijină capul țuguiat într-un deget, împiedicându-l să se ridice deasupra orașului, ca un duh.

Până acum, toate au fost așa cum le-am văzut de când am învățat să merg, a venit revoluția, au omorât dictatorul, a început altceva, fabrica de armament prinsese miros de moarte, dar de fiecare 1 iulie maeștrii din orașul nostru veneau să se joace.

Mai demult, când apărea tata, lucrurile se complicau. Căci tata îl putea învinge pe maestrul Pene, câteodată. Tata, însă, nu se mai arăta.

Maestrul Pene era chinuit de o nostalgie. Îi era dor de lumea de dinainte, îi era dor de epoca de aur, îi mersese bine, foarte bine, avusese de toate, de ce să se plângă, doar lașii se plâng.

De altfel, maestrul Pene avea și o taină. Eu o aflasem din întâmplare și nu îndrăzneam să aduc vorba despre asta, n-o dădusem mai departe.

La noi în oraș existase o singură statuie, statuia lui Ilie Pintile, iar în iarna când s-a sfârșit tirania maestrul Pene, ca să o apere de golani, ca să nu fie și ea distrusă, spulberată, umilită, scuipată, ca să nu îi facă derbedeii lucruri și mai groaznice, a prins statuia în palmele sale.

Cu infinită grijă, ca o mamă, maestrul Pene a luat capul lui Ilie Pintilie de pe soclu și l-a ascuns în subsolul casei de cultură, de care se îngrijea, sperând că vremurile bune de altădată se vor întoarce și atunci…

Nimeni nu știa unde dispăruse capul lui Ilie Pintilie, soclul a mai stat o vreme fără cap, apoi cineva l-a zdrobit și altcineva l-a făcut nevăzut.

Cu anii, oamenii au uitat de Ilie Pintilie, dar maestrul Pene cobora uneori la subsol și-l mângâia ca și cum ar fi fost capul unui om adevărat:

— Ilie, Ilie, ce-a ajuns lumea asta, Ilie…

Nu vă mint, l-am văzut cu ochii mei când coborâsem și eu la subsol ca să descopăr lumea din adâncuri. L-am văzut și m-am retras ca un indian, fără ca maestrul Pene să mă afle vreodată.

Neștiind prea bine ce să înțeleg din această poveste, n-am spus-o nimănui, dar îi purtam maestrului Pene un fel de respect amestecat cu milă.

Maestrul Pene era trufaș, îi plăcea să câștige, câștiga ca să se răzbune, mereu era purtat spre victorie de o grozavă poftă de răzbunare. Maestrul Lazarone cerea o partidă revanșă, o primea și o pierdea, apoi perechile se schimbau din nou și maestrul Cucu aproape că îi smulgea o remiză maestrului Pene, care deja obosise și poate că se și plictisise.

Dar în ziua aceea nu a mai fost așa. În ziua aceea, coborând dinspre munți, a apărut cineva.

Oamenii din orașul nostru erau săraci, n-aveau mai nimic, nici măcar demnitatea nu și-o păstraseră, dar nu umblau în zdrențe ca omul acesta. Arăta ca un urs băgat într-un sac. Era mare, mai mare decât maestrul Truică și maestrul Cucu puși unul peste celălalt. Umbla cu părul vâlvoi, chiar arăta ca un urs cu părul vâlvoi coborât după hrană. Ne-a băgat în sperieți și ne-am dat din calea lui ca din fața unui rege.

Maeștrii s-au oprit și ei din mutările lor complicate și l-au privit pe cel care eclipsa soarele. Omul s-a aplecat de șale și s-a prezentat:

— Placani.

Apoi, fără să piardă vremea, a anunțat ce vrea:

— Se poate să am onoarea să joc și eu cu domniile voatre?

Era o insolență, cum nu se mai pomenise. Era o revoluție. La noi în oraș nimeni nu îndrăznea nici măcar să spere că va avea loc între cei patru maeștri, cu excepția tatălui meu, care însă, am spus, nu se mai arăta.

Ce a urmat aproape că nu se mai poate povesti. Placani i-a învins pe toți într-un ritm amețitor, pe fiecare în parte, apoi pe toți la un loc, căci toți maeștrii noștri s-au strâns ciorchine în spatele maestrului Pene, și-au unit forțele și n-au putut nici măcar să-l rănească pe uriașul coborât dinspre munți.

În tot acest timp, Placani scotea o sticlă fermecată, din care bea. Mirosea a votcă și ciugulea biscuiți. Și cu cât bea mai mult, cu atât câștiga mai ușor, era de neoprit.

Nici nu am băgat de seamă când a coborât peste noi noaptea, s-au aprins felinarele, maeștrii au încercat încă o dată și încă o dată să salveze onoarea orașului nostru, dar Placani i-a strivit, ca pe niște muște.

Vara aceea, Placani a venit în fiecare zi, s-a îmbătat năprasnic, a câștigat la toți maeștrii noștri, niciunul nu a putut să-i ia măcar o remiză, fie și cu albele. Cumva începuseră să circule unele speranțe că tata l-ar putea învinge, dar tata a continuat să nu se mai arate.

În loc de concluzie, s-a ridicat greu, ca un urs ce era, cu părul vâlvoi, duhnind a licoare fermecată, a votcă și a biscuiți, și, la despărțire, n-a spus decât:

— Mâine, din nou?

Vara maeștrilor dura doar o lună, luna iulie. În august aveau cu toții bilete la băi și țesătura visului se destrăma lăsând în loc o realitate nu foarte atrăgătoare: un oraș muribund, o fabrică muribundă, urletele obișnuite și nebăgate în seamă ale unei planete care dispare.

Vara aceea, Placani a venit în fiecare zi, s-a îmbătat năprasnic, a câștigat la toți maeștrii noștri, niciunul nu a putut să-i ia măcar o remiză, fie și cu albele. Cumva începuseră să circule unele speranțe că tata l-ar putea învinge, dar tata a continuat să nu se mai arate.

— Mâine, din nou?

Maestrul Pene a fost cel care a răspuns:

— Știți, de mâine maeștrii nu mai vin.

Placani a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost indiferent, a salutat și a plecat spre munți, fără să se clatine, lăsându-ne încă o dată nedumeriți și învinși.

Am mai stat zece ani în oraș, fiecare vară începea la 1 iulie, întâi se arăta maestrul Truică, apoi se arăta maestrul Lazarone, venea și maestrul Cucu, aproape pitic, venea chiar dacă fiul său nici nu se mai obosea să îl cheme. Ultimul era maestrul Pene, tot mai bătrân, o pradă mai ușoară.

Placani n-a mai coborât niciodată din munți. Nu i-am aflat povestea, meseria, adresa, speranțele.

A venit doar în vara aceea, care rămânea tot mai în urmă, maeștrii au continuat să se lupte între ei și să-și amintească de cel invincibil. Maestrul Pene era cel care aruncase primul ideea că a fost ceva necurat la mijloc.

Noi, copiii, ne-am lepădat prima piele, am crescut adolescenți, apoi am fost tineri. Maeștrii și-au continuat ritualul, vara era de-acum numai a lor, noii copii nu i-au mai privit, ca și cum n-ar fi fost demni să mai fie priviți.

Un om despre care nu știe nimeni nimic, pe care nimeni din oraș nu îl poate învinge, deși orașul nostru avea, iată, maeștri, un om care apare de nicăieri și dispare fără să lase nicio urmă în afara unor amintiri dureroase – acesta nu poate fi un lucru curat. Ca să nu se mai gândească la asta și să-și strice fericirea, maestrul Lazarone tranșa altfel problema:

— Ia, că-l bag în pizda mă-sii și pe Placani!

Noi, copiii, ne-am lepădat prima piele, am crescut adolescenți, apoi am fost tineri. Maeștrii și-au continuat ritualul, vara era de-acum numai a lor, noii copii nu i-au mai privit, ca și cum n-ar fi fost demni să mai fie priviți.

Au continuat să joace și să vorbească despre Placani, care nu mai era un om, devenise un mit.

Primul a murit maestrul Truică. L-a lăsat inima, când lupta cu fiarele. Ceilalți au continuat să joace, să-l pomenească pe mort și să-și amintească de Placani.

Apoi a murit maestrul Lazarone, se povestea că l-a ucis ficatul și că, murind, încă râdea. Maestrul Cucu s-a dus fără veste. Cucu mic s-a rătăcit și a ajuns la închisoare, după o crimă pasională.

Și pentru o vreme a mai putut fi văzut, singur, în parc, lângă oala lui Gogoașă, maestrul Pene cu tabla sa, cu ceasul său cu stegulețe, așezând piesele cu mâinile tremurând și așteptând, poate pe cineva care să se întoarcă din morți, poate pe altcineva care să coboare din munți.

N-a apărut nimeni și nici tata nu s-a mai arătat și niciodată n-am mai știut nici când a venit, nici când a trecut vara.

Și fabrica de armament a murit, și orașul a murit și s-a reîncarnat într-un altul, îngrozitor și nou, pădurea a fost tăiată, bărbații nu mai sunt melancolici și nu mai țin calea tinerelor fete să le sprijine de stejari și să le iubească în treacăt.

Sfârșitul lumii noastre a trecut.

Când a pornit înspre munți, Placani pășea încet, uriaș cum era, ca și cum s-ar fi străduit să nu cutremure tot pământul. L-am privit până s-a pierdut dincolo de orizont. Mi s-a părut atunci, nu știu de ce, că uriașul ducea în spate ceva, ceva ca un secret sau, poate, o prevestire.

Andrei Crăciun (n. 1983) a studiat în România, Spania şi Israel administraţie publică, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. Din 2019 este doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. Este poet, prozator, eseist, dramaturg şi gazetar. Se numără printre părinţii fondatori ai site-ului Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) şi cel mai bun reporter din România (2012). Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). A publicat la Editura Polirom publicat poemul-roman Aleea Zorilor (2017) şi continuarea sa, Şi fericirea era obligatorie (2019), şi biografia romanţată Cioran. Ultimul om liber (2020).

1 Comment

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Străini

Femeia a clătinat din cap și a înaintat fără să privească înapoi. S-a urcat pe podul

În luminiș

Dan se mai întoarse o dată spre acareturile lăsate în urmă, mormăind: „Idiotu’! Tâmpituț dracului!” Rareș

Necorespunzător

Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există.