Microromanul lui Bogdan Răileanu imaginează povestea acelui autor anonim despre care școala ne învață că a compus balada „Miorița”, parte a așa-zisului mit fondator al spiritualității românești. Acela cu blazarea ontologică a ciobănașului, cu resemnarea în fața morții. Din fericire, Bogdan Răileanu redă puțină demnitate acestui mit, reușind în același timp să surprindă credibil (atît cît putem gîndi asta cu mintea de acum) un mod de viață și o atmosferă ale acelor timpuri… imemoriale.
Arhip este acest arhetip, personajul central care devine tovarășul lui Anghel, victima, pe ultimul lui drum. Călătorind cu moartea alături, întîmpinînd pericole mortale, apăsat de propriile gînduri legate de moarte, amintiri și proiecții, frici, Arhip străbate o lume oricum aflată în ghearele celei mai cumplite amenințări, după război: molima. Interesant este că Arhip înțelege că singura lui putere de-a face dreptate (cu riscul de-a fi una strîmbă) este aceea a cuvintelor. Și aici Bogdan Răileanu pivotează departe de cealaltă celebră „dramatizare” a „Mioriței”, Baltagul lui Sadoveanu. Arhip nu este un detectiv precum Vitoria Lipan, ci un… rapsod, un făuritor de povești – singurele care pot învinge moartea. „Trebuia să fie o poveste în fiecare lucru găsit și făcut de pe lume; dacă nu era, cineva trebuia să o semene.” (p. 24) Ceea ce Arhip chiar face.
Roman scurt, dar percutant, cu bătaie lungă în ambele sensuri ale timpului, Să nu lași moartea să te găsească ne arată un autor care, asemenea personajului său Arhip, își cunoaște puterea și o folosește, iată, în moduri din ce în ce mai surprinzătoare pentru a spune (încă) o poveste despre sine care să fie în același timp despre noi toți.
