„Lucrurile găsite sunt misterioase, ascund povești”

Roman scurt, dar percutant, cu bătaie lungă în ambele sensuri ale timpului, Să nu lași moartea să te găsească ne arată un autor care, asemenea personajului său Arhip, își cunoaște puterea și o folosește, iată, în moduri din ce în ce mai surprinzătoare pentru a spune (încă) o poveste despre sine care să fie în același timp despre noi toți.

184 vizualizări
Citiți în 3 de minute
Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, Polirom, 2020

Microromanul lui Bogdan Răileanu imaginează povestea acelui autor anonim despre care școala ne învață că a compus balada „Miorița”, parte a așa-zisului mit fondator al spiritualității românești. Acela cu blazarea ontologică a ciobănașului, cu resemnarea în fața morții. Din fericire, Bogdan Răileanu redă puțină demnitate acestui mit, reușind în același timp să surprindă credibil (atît cît putem gîndi asta cu mintea de acum) un mod de viață și o atmosferă ale acelor timpuri… imemoriale.

Arhip este acest arhetip, personajul central care devine tovarășul lui Anghel, victima, pe ultimul lui drum. Călătorind cu moartea alături, întîmpinînd pericole mortale, apăsat de propriile gînduri legate de moarte, amintiri și proiecții, frici, Arhip străbate o lume oricum aflată în ghearele celei mai cumplite amenințări, după război: molima. Interesant este că Arhip înțelege că singura lui putere de-a face dreptate (cu riscul de-a fi una strîmbă) este aceea a cuvintelor. Și aici Bogdan Răileanu pivotează departe de cealaltă celebră „dramatizare” a „Mioriței”, Baltagul lui Sadoveanu. Arhip nu este un detectiv precum Vitoria Lipan, ci un… rapsod, un făuritor de povești – singurele care pot învinge moartea. „Trebuia să fie o poveste în fiecare lucru găsit și făcut de pe lume; dacă nu era, cineva trebuia să o semene.” (p. 24) Ceea ce Arhip chiar face.

Roman scurt, dar percutant, cu bătaie lungă în ambele sensuri ale timpului, Să nu lași moartea să te găsească ne arată un autor care, asemenea personajului său Arhip, își cunoaște puterea și o folosește, iată, în moduri din ce în ce mai surprinzătoare pentru a spune (încă) o poveste despre sine care să fie în același timp despre noi toți.

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Graffiti”

Capricii la masculin

Cea mai slabă carte semnată de Adrian Schiop este scrisă parcă în scârba contratimpului.

Concupiscențe

„Cornul inorogului” îl recomandă de pe-acum pe Bogdan Crețu ca pe un autor de forță.