Mi-a plăcut întotdeauna la poezia Elenei Vlădăreanu modul în care extrage din realitate schița primară pe care aceasta se construiește ulterior. O poezie în alb și negru, reducționistă & minimală, dar cu atât mai impresionantă. Adevăruri mari spuse în cuvinte puține, în imagini simple și puternice.
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește prozele din August. Aici, liniștea previzibilului e spartă printr-un declic care vine exact atunci când trebuie. Se produce un fel de explozie în destinul personajelor, în urma căreia toată viața lor pare că încearcă să se reconfigureze. E o acumulare de tensiune între momentul anterior și cel ulterior micii deflagrații, un crescendo al intensității pe care E. Vlădăreanu îl surprinde admirabil, în prim-planuri „tari” și dialoguri firești, netrucate și fluide.
Recunosc că mă așteptam ca debutul în proză al Elenei să-mi placă. Și mi-a plăcut, cu asupra de măsură. Mai ales acolo unde m-a obligat să mă confrunt cu una dintre cele mai mari spaime ale mele: dispariția unui copil. Fie și pentru bucata asta de nuvelă, și tot ar fi meritat ca Elena Vlădăreanu să iasă în lume ca prozatoare.
O carte ca o apăsare pe trăgaci.
