Graffiti

„Polenizatorul terorii”

Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, Editura Polirom, 2021

Ainur e un antierou. Descălecatul său la malul mării, la o vîrstă fragedă, seamănă cu o incursiunea de cucerire. Încet, tătarul își supune toată „populația locală”, de la FZN-iști normali la șocarici și barăcani, cele mai abrutizate forme de viață umană. „Din acel moment, Ainur descoperi că, de fapt, îi plac oamenii. Oamenii care fug. Oamenii care cad. Oamenii cărora le e teamă.” Toată mărirea lui Ainur se clădește pe teama pe care prezența lui o sădește în ceilalți, iar decăderea vine în momentul în care teama devine pentru el ceva interior, personal, intim, sub forma unui posibil cancer la prostată. În acel moment, cînd Ainur este deja matur, căsătorit, dar fără copii, începe drumul lui spre mare, prin cartierul apăsat înainte sub teroarea sa, drum odată cu care își reface traseul devenirii întru ceea ce viața, anturajul, contexul și mai presus de toate firea lui l-au făcut să fie.

Ainur este un antierou după toate standardele analizei literare, însă-n logica lumii din care provine are toate datele succesului. Povestea lui Ainur, așa cum a ales Tudor Ganea s-o spună, cu înțelegere first hand a acelei lumi, ne face să înțelegem și noi alegerile de viață ale lui Ainur – chiar dacă, fără îndoială, nu le putem aproba, oricît de bine ar scrie Tudor Ganea – și scrie într-adevăr excelent!

Cîntecul păsării de plajă este un roman dur și dureros și, nu de puține ori, în momentele lui de poezie a violenței și dezabuzării, este un roman duios în cel mai surprinzător fel. Expresia supremă a acestui fapt este însuși titlul – unul dintre cel mai bine alese din ultimii ani.

Capricii la masculin

Adrian Schiop, Să ne fie la toți la fel de rău, Iași, Editura Polirom, 2021, 192 pag.

Pușcăriașul Alberto din Soldații. Poveste din Ferentari e înlocuit aici de Florin, artificialul polițist, situat, evident, de cealaltă parte a libertății. Numai că astfel e și mai zăvorât în multitraumele eliberate parțial (prin defulările sexuale). Fără îndoială că cititorii lui Schiop se scarpină în cap și senzația de déjà-vu e copleșitoare. 

„All in all”, romanul e dezasamblat, scris parcă într-o doară, sub semnul unui zeu al miserupismului erotoman. La un moment dat, Autorul s-a trezit din transa epigonică și-a încercat să valorizeze un balon de săpun. Oricâtă teorie toarnă la fundația de chirpici, edificiul se clatină la orice adiere. N-am înțeles de ce n-a renunțat Schiop la toate ticurile romglezești, de unde atâtea erori ortografice, în cascadă, cum de spațiile mici n-au o minimă densitate….? Toate detonează un text pe care, sunt sigur, autorul îl simte șubred și irecuperabil, dar pe care-l cârpește la vedere. Lărgindu-l ca o gumă de mestecat pe care nu știe unde s-o lipească fără să fie văzut. 

Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații

Nu-i rămâne mare lucru. După o primă parte dinamică, legată, tensionată, urmează un kebab narativ, „cu de toate”: anecdotică digresivă, reproducere de orice, fragmentarism, numai să fie ceva, de la dialoguri, istorii la amănunte care n-au de-a face cu povestea propriu-zisă, nici n-o crestează în vreun fel. Cum umplutura n-are nici tinichea, ultima se(x)cțiune este și cea în care adevăratul Schiop caută să fardeze catastrofa. Livrează teorii post-, numai că împăcarea cu practica eșecului amoros e tardivă și are tot atâta sens ca un chef ratat înainte să înceapă. 

Cea mai slabă carte semnată de Adrian Schiop este scrisă parcă în scârba contratimpului. Când jocul devine serios, el dă bir cu fugiții sau aruncă din balcon un contraepilog socio-antropologic, care salvează din toate reziduurile povestea unor capricii la masculin.  

Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații

Un scriitor ajuns prizonierul propriei maniere.

„Lucrurile găsite sunt misterioase, ascund povești”

Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, Polirom, 2020

Microromanul lui Bogdan Răileanu imaginează povestea acelui autor anonim despre care școala ne învață că a compus balada „Miorița”, parte a așa-zisului mit fondator al spiritualității românești. Acela cu blazarea ontologică a ciobănașului, cu resemnarea în fața morții. Din fericire, Bogdan Răileanu redă puțină demnitate acestui mit, reușind în același timp să surprindă credibil (atît cît putem gîndi asta cu mintea de acum) un mod de viață și o atmosferă ale acelor timpuri… imemoriale.

Arhip este acest arhetip, personajul central care devine tovarășul lui Anghel, victima, pe ultimul lui drum. Călătorind cu moartea alături, întîmpinînd pericole mortale, apăsat de propriile gînduri legate de moarte, amintiri și proiecții, frici, Arhip străbate o lume oricum aflată în ghearele celei mai cumplite amenințări, după război: molima. Interesant este că Arhip înțelege că singura lui putere de-a face dreptate (cu riscul de-a fi una strîmbă) este aceea a cuvintelor. Și aici Bogdan Răileanu pivotează departe de cealaltă celebră „dramatizare” a „Mioriței”, Baltagul lui Sadoveanu. Arhip nu este un detectiv precum Vitoria Lipan, ci un… rapsod, un făuritor de povești – singurele care pot învinge moartea. „Trebuia să fie o poveste în fiecare lucru găsit și făcut de pe lume; dacă nu era, cineva trebuia să o semene.” (p. 24) Ceea ce Arhip chiar face.

Roman scurt, dar percutant, cu bătaie lungă în ambele sensuri ale timpului, Să nu lași moartea să te găsească ne arată un autor care, asemenea personajului său Arhip, își cunoaște puterea și o folosește, iată, în moduri din ce în ce mai surprinzătoare pentru a spune (încă) o poveste despre sine care să fie în același timp despre noi toți.

„Cu Ioșca începe aici o lume”

Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021

Se pot spune multe – și toate îndreptățite – despre noul roman al lui Cristian Fulaș. Că este un studiu al firii umane în esența sa, că reușește să aducă tăcerea la rang de artă, că este o construcție solidă, într-adevăr remarcabilă, că este, folosind un cuvînt mare, dar meritat aici, o capodoperă. Fără-ndoială, Cristian Fulaș a dat cu Ioșca un roman memorabil, unul dintre cele mai bune din ultimii destul de mulți ani. Cititorul nu poate să nu remarce măiestria scriiturii, cizelarea barocă a acestei proze atît de străine, tocmai de aceea, timpurilor noastre. Putem spune, deci, că asemenea văii cu personajele ei atemporale, romanul însuși este venit din afara timpurilor, din afara timpului, ceea ce-l face să reziste, sînt sigur, la lectura multor generații de aici încolo.

Însă, mai mult decît orice, Ioșca mi se pare că este un cutremurător roman de dragoste. (Și, astfel fiind, inclusiv un roman al morții.) Lumea din vale n-ar însemna nimic fără cuplul Ioșca-Ilona, n-ar fi, în fapt, o lume. „Cu Ioșca începe aici o lume”, spune popa la un moment dat. Mai exact, cu Ioșca și cu jumătatea lui feminină, Ilona. Împreună, aceștia nu întemeiază doar o familie (micuțul lor va fi botezat, nu întîmplător, tot Ioșca), ci întemeiază lumea însăși. „Va avea un copil, pe valea noastră se va naște un copil. Și acel copil va pune piatra de temelie a unui cimitir.” Copilul este însă doar un simbol aici, este esențializarea relației celor doi, iar odată rolul lui înfăptuit va dispărea de pe vale pentru a face loc, din nou, cuplului „întemeietor”. Iar piatra de temelie a cimitirului o va pune cea din care copilul s-a născut, pentru ca apoi, în absența ei, Ioșca să umple golul cu propriul său corp și cu propria sa minte, desăvîrșind uniunea.

Roman despre timp, despre facerea lumii, despre fericire, aparent paradoxal, și despre înțelegerea resorturilor primare ale fericirii, Ioșca este, aș spune, înainte de toate romanul iubirii esențiale, căci… din iubire se nasc toate și fără de ea nimic nu este.

Concupiscențe

Bogdan Crețu, Cornul inorogului, Polirom, 2021

Una dintre cele mai mari surprize livrești pe care le-am avut în ultima vreme este acest volum al lui Bogdan Crețu, amestec de eleganță, fluență narativă și un remarcabil talent de a reduce anodinul la esența lui primă. Ceea ce începe ca un fel de provocare din partea Dianei pentru autorul de succes Dinu Zărnescu se transformă pentru acesta într-o experiență suprasenzorială. Dinu folosește aventurile erotice (exersate dintr-un preaplin al dorinței, calată pe un ego fluctuant și nesigur) ca pretexte pentru introspecții psihologice, pentru reevaluări actuale ale unui trecut cețos sau pentru închiderea simetrică a unor capitole neterminate (cum e cazul Venerei, pe care Dinu o surprinde în copilărie spălându-se într-o albie roșie, și care reconstruiește imaginea, mulți ani mai târziu, „încadrată ca de rama unui tablou”).

Amintind, prin maniera de construcție și prin ritm, de un alt mare roman românesc (Rădăcina de bucsau a lui Nimigean), dar și abuzând de referințe culturale dintre cele mai diverse (de la Mircea Cărtărescu la N. Breban, Ioan Es. Pop și Proust), romanul lui Bogdan Crețu caută să contrabalanseze, printr-un proiect personal deopotrivă distructiv și salvator al lui Dinu Zărnescu, anarhia aparentă a lumii.

Cornul inorogului îl recomandă de pe-acum pe Bogdan Crețu ca pe un autor de forță. Acesta nu e un roman: e o colecție fascinantă de portrete și ipostaze ale unui eros dezlănțuit, care însoțește viața personajului principal, ghidându-i-o sau, dimpotrivă, ascunzându-se convenabil între volutele ei complicate.

Criticul literar de primă mână e așadar dublat de un scriitor de ficțiune cel puțin la fel de strălucit.