Unul dintre cei mai buni poeți ai generației lui, Andrei Dósa virează aici într-o proză care, la nivel superficial, ar putea fi despre disoluția unei prietenii. Despre inerția cu care amicițiile își târăsc umbra peste ani, fără ca substanța lor să rămână intactă. Atti, prietenul din copilărie, reprezintă pentru narator arhetipul individului instalat în clișee & certitudini, traduse aici printr-un șovinism rudimentar și printr-o viziune machistă asupra relațiilor cu ceilalți. (În orașul în care am crescut eu, populat majoritar de maghiari, unui astfel de om i s-ar fi spus „bunkó” – un „bolovan”, în traducere liberă).
Zic „la nivel superficial”, pentru că romanul e mai mult decât atât. Mi s-a părut că autorul încearcă să găsească, biografic, raportul optim între sensibilitate și adaptabilitatea la o societate cu puternice (și deseori rizibile) pretenții capitaliste. Personajul principal e când liric (și o simte ca pe o vinovăție de care se rușinează), când hotărât să-și compenseze fragilitatea prin activități la limita huliganismului (persiflarea celor în vârstă, de exemplu, în niște scene sadice demne de A Clockwork Orange) ori a autodistrugerii (vezi legăturile amoroase ratate și obsesia de a urmări fete pe stradă și în scara blocului).
Singurul cusur pe care l-am găsit cărții a fost că am avut impresia de capitole neterminate. Doar episodul „Atti” are un deznodământ clar, restul firelor narative începute par să se dilueze pe parcurs, fără a-și găsi temeiul în construcția finală a povestirii. Cu toate astea, Multă forță și un dram de gingășie se prezintă ca un roman bine scris, cu multe pagini memorabile și cu incursiuni palpitante în miezul incandescent al gândurilor celor mai ascunse.
