Istoria mea este interesată mai curând de explicarea unui sistem, decât de canonizarea unor autori”

Interviu cu Mihai Iovănel

901 vizualizări
Citiți în 31 de minute

Mihai Iovănel s-a născut în 1979 și este critic și istoric literar. A studiat la Facultatea de Litere a Universității București, unde a obținut în 2011 doctoratul în filologie. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Face parte din echipa de coordonare și revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii române (I-II, 2012) și Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (I-V, 2016-2019; 3 volume în curs de apariție). A scris cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și artistic”, „Cuvîntul”, „Cultura”, „Gîndul” ș.a. A publicat volumele Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, 2012), Roman polițist (Editura Tact, 2015) și Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017). Este unul dintre coautorii volumului Romanian Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian (Bloomsbury, 2017). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro. De curând a publicat Istoria literaturii române contemporane (1990-2020), la editura Polirom, prima lucrare de acest fel din perioada post-decembristă.

L-am invitat pe Mihai Iovănel la un dialog având ca punct de pornire Istoria sa, prilej cu care am căutat să aflăm, printre altele, dacă în studiu literaturii primează criteriul ideologic sau cel estetic, care ar fi principala caracteristică a literaturii post-89 și cum vede evoluția literaturii române în următorii zece ani. — M.P.


— Ai scris prima istorie a literaturii române care acoperă ultimii treizeci de ani. Țin minte că umbla într-o vreme vorba că genul acesta de lucrare critică ar fi depășit, că noua generație de critici nu va continua tradiția istoriilor literare. Ce te-a făcut să-ți dorești să demonstrezi contrariul?

— N-am fost niciodată de acord cu ideea că istoriile literare sunt depășite. La punerea ei în circulație au contribuit critici optzeciști ca Ion Bogdan Lefter, dar au fost și alții. Probabil le-a fost mai comod să-și strângă în volume recenziile decât să producă o sinteză/istorie, așa că s-au gândit să și teoretizeze această opțiune sub forma „istoriile literare sunt depășite”. Oricine se uită pe cataloagele marilor edituri internaționale observă, dimpotrivă, puzderia de istorii, companioane, introduceri etc. Sigur, acestea sunt de regulă scrise în echipă, dar nu lipsesc nici istoriile lucrate de un singur autor. A, că trebuie criticată/denunțată mistica asociată în trecut cu ideea de istorie literară – perfect de acord.

În ce privește generația mea, deși critici din vechile generații au susținut că douămiiștii nu mai citesc decât literatura prezentului lor, aceasta este o alegație ușor de combătut. Generația mea a dat excelenți istorici literari: Andrei Terian, Cătălin Ghiță, Ioana Macrea-Toma, Alex Goldiș, Adriana Stan, Doris Mironescu, Cosmin Borza, Teodora Dumitru.

De ce am scris o istorie a literaturii contemporane? Pentru că era nevoie de una, pe de o parte. Pentru că am putut, pe de alta. Oricum, ar fi de dorit ca fiecare generație/promoție să-și genereze propria istorie literară. Atât pentru că ne cunoaștem prezentul mai bine decât orice altă perioadă; dar și pentru că nu îl cunoaștem în măsura în care acesta este un proces în derulare. Altfel spus, fiecare generație își produce propria narațiune unică și irepetabilă, iar prin aceasta își documentează atât extinderea enciclopedică (prin trimiterea la informații specifice), cât și limitele epistemice.  

Ar fi de dorit ca fiecare generație/promoție să-și genereze propria istorie literară.

— Pentru cei care n-au deschis încă Istoria ta, care sunt liniile ei directoare? În ce fel ai gândit-o și pe ce coordonate ai construit-o?

— În ce privește structura, o să citez din nota introductivă a cărții:

„Structura cărții o împrumută […] pe cea din istoriile lui Lovinescu. Partea întâi, «Evoluția ideologiei», urmărește cartografierea celor trei decenii care au trecut de la căderea comunismului în România. Părțile a doua, a treia și a patra oferă o panoramare pe genuri detaliată. Evit totuși o perspectivă esențialistă asupra genurilor literare. De altfel, în capitolul 8, «Puncte de rezistență» (ce oferă o introducere sintetică în materia literară și ideologică a cărții), discut poezia și proza împreună, integrându‑le acelorași mișcări sistemice. Rațiunea pentru care totuși le diferențiez este mai curând funcțională: date fiind diferențele cantitative, de complexitate etc., dintre poezie și roman, ele se mișcă în mod diferit în sistem. De pildă, poezia sau lyrics‑urile pot reacționa mai rapid față de realitate decât un roman, prin faptul că pot avea o elaborare mai rapidă și pot fi publicate – nu în toate contextele – mai prompt. Pentru a descrie și identifica mișcările în interiorul prozei și poeziei nu apelez decât în mod secundar la principiul generațional. Contrar a ce crezusem multă vreme condiționat de apartenența la propria mea generație, cea douămiistă, scriind această carte am fost forțat să constat că mobilitatea formelor literare este transgenerațională. […] Am rezolvat aceste dificultăți nu punând în paranteză problema generațiilor (ele rămân un marker cronologic util), ci găsind suplimentar în realism un operator capabil să sugereze transgenerațional referința comună – raportarea scriitorilor la realitate printr‑un set de convenții teoretice, retorice etc. Am izolat câte trei modele principale atât în proza, cât și în poezia contemporană. Ele sunt tipologice (pot fi întâlnite sau extrapolate și în alte contexte) și istorice (momentul specific în care se manifestă le conferă și explică particularitățile). […] În fine, partea a cincea din carte – intitulată «Specificul transnațional» printr‑o distanțare sarcastică de titlul capitolului rasist cu care G. Călinescu își încheia Istoria…, «Specificul național» – iese din spațiul local pentru a panorama relațiile transnaționale ale literaturii române postcomuniste.”

— În studiul literaturii, ce primează: criteriul ideologic sau cel estetic? Cum se influențează reciproc cele două?

— „Esteticul” este un termen prea prost înțeles în literatura română recentă (explic pe larg asta în carte), așa că prefer să folosesc aici sintagma de evaluare calitativă intrinsecă a unui text literar (adică evaluarea parametrilor în care este construit stilistic, narativ etc.), în opoziție sau complementaritate cu evaluarea lui contextuală, în care intră și analiza ideologică.

În cartea mea, cele două tipuri de evaluare sunt mai curând complementare, deși cantitativ acord probabil mai mult spațiu analizei contextuale. Am scris și despre cărți care au doar o calitate contextuală (au avut de pildă tiraje foarte mari, cazurile Pavel Coruț sau Irina Binder), dar în nici un caz nu am sugerat că există un raport direct proporțional între valoarea lor comercială și calitatea literară.

Altfel, nu cred că se poate vorbi de o separare/opoziție între ideologic și estetic. Orice estetică presupune o ideologie, iar cei care susțin altceva fac la rândul lor ideologie.

Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane – 1990-2020, Editura Polirom, 2021

— Mulți scriitori s-au grăbit deja să se caute la index. Este Istoria ta una care își dorește să canonizeze? Mă gândesc la asta în sensul Istoriei lui Călinescu, de pildă.

Istoria mea este interesată mai curând de explicarea unui sistem, decât de canonizarea unor autori. Pe de altă parte, ea propune o listă de nume, inclusiv în sensul că pariază pe ele într-o perspectivă mai lungă. Nu mi-e frică să țin acest pariu, deși viitorul e întotdeauna imprevizibil.

— M-am bucurat să găsesc pomenită în cuvântul introductiv filosofia „materialistă a aleatoriului și contingenței”, o binevenită recunoaștere a caracterului inerent subiectiv al oricărui demers critic. Ținând cont de asta, cum ar trebui să primească/privească cititorii și mai ales scriitorii conținutul Istoriei tale?

Istoria mea este o lucrare conștientă de propriile sale limite. Aceste limite – pe care de altfel le discut chiar eu în prefața cărții – sunt o invitație la depășirea lor. De mine (în ediția a doua) sau de oricine altcineva.

Apropo, sintagma citată în întrebare trimite la filozofia târzie a lui Louis Althusser, căruia îi aparține una dintre cele mai importante teorii din ultima jumătate de secol asupra ideologiei.

Istoria mea este o lucrare conștientă de propriile sale limite.

— Acum, că ai panoramat ultimele trei decenii de literatura română, care ai găsit că este principala caracteristică a literaturii post-89, dacă ar fi să alegi una și numai una?

— Adaptabilitatea. Nu că ar fi o trăsătură specifică.

— Care ți se pare că a evoluat mai convingător în perioada post-decembristă: poezia sau proza?

— Poezia a fost cam mereu cea mai bună parte din literatura română. Nu cred că perioada postcomunistă reprezintă o excepție dpdv al calității, deși după 1989 poezia și-a pierdut, cel puțin într-o primă fază, o bună parte din relevanța pe care o avusese înainte.

Un poet ca Dan Sociu poate fi comparat fără probleme cu oricare dintre marii poeți din istoria literaturii române.

De fapt, avem o poezie contemporană senzațională. Ruxandra Novac, Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Florentin Popa – mă opresc acum la aceste patru nume, dar aș putea continua.

Asta nu înseamnă că proza contemporană nu-mi place. Aștept de pildă cu nerăbdare noul roman al lui Florin Chirculescu, unul dintre autorii mei preferați.

— S-a observat că din Istoria ta lipsește un capitol dedicat dramaturgiei. A fost o alegere conștientă?

— Evident că a fost conștientă. Dar întrucât întrebarea cuprinde un reproș implicit (de ce nu am scris despre dramaturgie?), am să dau un răspuns în două trepte.

Pe de o parte, nu aveam nici o obligație să scriu și despre dramaturgie. În ultima jumătate de secol, critica de teatru (care include și producția de texte scrise pentru punerea în scenă) s-a specializat aproape complet în raport cu critica literară. Intră aici mai multe rațiuni. Una dintre ele e că textul dramatic și-a pierdut vechea autonomie față de reprezentarea lui. În ultimele decenii, textele pieselor sunt nu o dată improvizate de regizor împreună cu actorii. Ele au deci un caracter mult mai volatil decât îl aveau, de pildă, piesele lui Camil Petrescu sau Lucian Blaga. Această volatilitate ține și de accesibilitatea acestor texte. De multe ori ele nu sunt editate. Trebuie să fii la fața locului pentru a lua cunoștință de ele. Iar a fi la fața locului înseamnă, pentru un critic de teatru, să fie permanent în mișcare. Azi la Sfântu Gheorghe, mâine la Iași, poimâine la Piatra Neamț etc. Or, un critic/istoric literar nu își permite această disponibilitate. Tocmai de aceasta este necesară specializarea. Nota bene, nici E. Lovinescu nu a mai scris volumul despre teatru (pe care-l anunțase totuși) atunci când a publicat în anii ʼ20 Istoria literaturii române contemporane

Pe de altă parte, felul în care mi-am conceput Istoria este prin excelență unul intersecțional și vorace. Am fost interesat de informații din cele mai diverse domenii. Ca atare, ar însemna să fiu în contradicție cu propria mea metodă dacă aș susține că teatrul nu m-a interesat din capul locului. De altfel, am și făcut referiri la piesele sau textele performative ale unor autoare ca Alina Mungiu-Pippidi, Nicoleta Esinencu sau Elena Vlădăreanu. Deci teatrul m-a interesat (ca și filmul, de altfel), doar că prin natura limitărilor tactice ale proiectului nu am putut să scriu sistematic despre el. De altfel, dacă mă uit la câmpul criticii autohtone de teatru, observ că sintezele nu sunt prea numeroase. Avem panoramele lui Mircea Ghițulescu (Istoria dramaturgiei române contemporane, 2000, Istoria literaturii române. Dramaturgia, 2008 etc.), dar acestea, pe lângă că sunt depășite din mai toate punctele de vedere, au și un mod foarte conservator/ruginit de a se raporta la producția de după 1989 – adică fix la partea „contemporană”. O excepție notabilă este excelenta A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism. Children of a Restless Time, publicată de Cristina Modreanu la Routledge în 2019, dar în rest domină culegerile de cronici.

— La fel, s-a observat și scurtimea capitolului dedicat literaturii pentru copii. Consideri că producțiile autorilor români înscrise în acest gen sunt mai puțin semnificative decât, să spunem, cele aparținând unor genuri precum thrillerul sau romance-ul?

— Mda, am văzut mulți oameni necăjiți pe Facebook (autori, editori) de faptul că am scris doar jumătate de pagină despre literatura pentru copii. Cei mai mulți nu deschiseseră cartea pentru a vedea că dedic (premieră într-o istorie literară din România!) 50 de pagini literaturii populare/paraliteraturii (concept care nu este peiorativ în utilizarea mea) – SF, literatură polițistă, thriller, literatură de aventuri, literatură de spionaj, benzi desenate, romance; aceste genuri se intersectează copios cu conceptul de „literatură pentru copii și adolescenți”, căruia se poate considera că i-am acordat, așadar, dpdv cantitativ, mai mult spațiu decât acea jumătate de pagină din secțiunea „Literatură pentru copii”.

Evident că se poate scrie și mai mult. Dar scopul meu fusese deocamdată unul limitat – și anume să semnalez că și în cazul literaturii pentru copii se repetă scenariul care afectează în postcomunism celelalte „paraliteraturi” (tratate mai pe larg): destructurarea, imediat după căderea comunismului, a unei nișe consolidate în comunism, urmată de reconfigurarea ei în ultimul deceniu și ceva sub presiunea pieței globale de carte.

Nu mi-am propus deocamdată să ofer o sinteză mai amplă inclusiv din motivul că trebuia să fac cercetare aproape de la zero (lucrările academice pentru domeniul românesc sunt sublime, dar lipsesc aproape cu desăvârșire). Semn că actorii din sistemul universitar, care coordonează lucrări de licență/doctorate și care ar putea produce cunoaștere în această arie, au rămas blocați în vechi prejudecăți privind „paraliteratura”.

O să am însă în vedere o asemenea sinteză pentru ediția următoare. Așa cum literatura pentru copii a așteptat „cinci secole de literatură” pentru a intra într-o istorie literară, mai poate aștepta câteva luni sau câțiva ani pentru a fi (re)prezentată la adevărata ei valoare și importanță. Care importanță este însă mai curând sistemică decât literară. Sigur, avem autori ca Lavinia Braniște, pe care o consider nu doar cel mai important nume din proza anilor 2010, ci și cel mai bun autor de literatură pentru copii de după 1989. Dar să nu trăim totuși cu impresia că pe nișa literaturii pentru copii de azi piața e plină de autori de calibrul lui Gellu Naum sau Nina Cassian. N-aș paria nici măcar că avem prea mulți autori din liga Octav Pancu-Iași sau Gica Iuteș.

— După un debut foarte convingător în ultimii ani ’90 și primii ani 2000, critica literară tânără a cam bătut în retragere. Pe terenul rămas liber au înflorit diferite bloguri și apoi site-uri literare, unele cu totul meritorii (mă gîndesc aici în principal la Terorism de cititoare). Cum crezi că a influențat literatura absența acestei receptări profesioniste? Și, mai departe, cum a influențat-o receptarea adesea… impresionistă a „cronicarilor” de ocazie?

— Critica literară tânără, adică douămiistă (care nu mai este atât de tânără) și postdouămiistă, nu a bătut în retragere. Sigur, nu mai este foarte vizibilă în perimetrul criticii de întâmpinare, cel puțin în raport cu anii 2000. În schimb este foarte vizibilă în spațiul criticii academice – în volume de autor, în volume colective, în publicații științifice, multe publicate în afara României. Ceea ce este un lucru bun. Am avut parte de prea multe generații de critici care și-au construit carierele din flecăreala continuă sau intermitentă în reviste generaliste, din volume de cronici și așa mai departe. Dacă vrem o critică performantă trebuie să jucăm după reguli mai sobre, care solicită reflecție constantă și consistentă.

În ce privește influența acestei „absențe” asupra literaturii de azi, nu cred că ea ar fi considerabilă. Avem o literatură contemporană OK, deci presupun că scriitorii au reușit să se descurce cumva. Trăim într-o lume globalizată, în care modelele de performanță nu mai sunt neapărat locale. Scriitorii pot circula, participa la festivaluri, pot aplica pentru burse, pot accesa în timp real ce se publică afară – pe scurt, există un circuit transnațional din care pot culege informații utile cu privire la cariera lor. Ideea că un grup de cronicari literari ar trebui să se sacrifice pentru binele literaturii române scriind pentru trei lei, în reviste trase în 50 de exemplare, despre tot ce mișcă în literatura contemporană este o idee depășită.

În ce privește critica de pe bloguri, acesta este un fenomen tipic mai ales pentru a doua parte a anilor 2000. Cu câteva excepții („Terorista” included) nu cred că bloggerii au depășit prea des nivelul unei critici senzoriale, diletante, care a făcut servicii de PR editorilor și a gâdilat orgoliul autorilor însetați de confirmări din partea unor cititori, oricare ar fi ei.

Dacă vrem o critică performantă trebuie să jucăm după reguli mai sobre, care solicită reflecție constantă și consistentă.

— Ultimul capitol al Istoriei tale se numește „Specificul transnațional”? Crezi că literatura noastră s-a sincronizat (ca să păstram terminologia lovinesciană) cu literatura Occidentului? Este aceasta una dintre trăsăturile ei principale?

— Termenul de „sincronizare” apare astăzi ca destul de problematic. El are o nuanță relativ colonială, presupune raportarea la o temporalitate unică a centrului. În lumea de azi există mai multe temporalități paralele, în fond e dreptul tuturor acestor temporalități să-și revendice propria legitimitate internă. Sigur, asta e teorie. Cine vrea să intre pe o piață europeană sau nord-americană trebuie să joace după regulile acestora, nu merge să te duci la Penguin cu proză gen Fănuș Neagu. Și nici nu poate fi negată evidența că literatura occidentală a modelat continuu literatura română din ultimele două sute de ani. În ce măsură această modelare a creat o literatură română contemporană competitivă pentru o piață occidentală, la această întrebare putem răspunde numărând autorii de export. Dincolo de Cărtărescu, aceștia nu sunt foarte mulți.  

Cine vrea să intre pe o piață europeană sau nord-americană trebuie să joace după regulile acestora, nu merge să te duci la Penguin cu proză gen Fănuș Neagu.

— De la cine din generația noastră aștepți o altă Istorie a literaturii contemporane?

— De la mine, întrucât mă gândesc deja la ediția a doua, în care vor fi update-uri și schimbări.

Dar sunt implicat deja în două proiecte colective care includ literatura română contemporană. Deci următoarele istorii, exceptând-o pe a mea, vor fi colective.

— În încheiere, o provocare. Cum vezi evoluția literaturii române în următorii, să zicem, zece ani?

— Cred că în poezie, după ce postumanul a fost dominant în ultimul deceniu, vom vedea în următorii ani o întoarcere la simplitate și sentimentalitate (sigur, într-un sens dialectic care reține experiența anterioară).

Iar în proză aștept ca middle-class-ul construit în ultimii zece ani (Lavinia Braniște, Mihai Radu, Bogdan Coșa, Iulian Bocai, Bogdan Răileanu, ș.a.) să intre în manuale.

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.