Trăind în Franţa din 2004, cu studii de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, Claudiu Soare rămâne puternic legat de România prin literatura pe care o scrie. Indecis, a publicat până acum mai multe volume de poezie (Psalmii Maimuţei – 1998, Jurnalul unui crocodil ratat – 2006, Neantul îndrăgostit – 2009, Melancolia – 2013), câteva romane (Nimeni sau Fumătorul de pipă – 2010, Tratament împotriva revoltei – 2014, Periculoasa blândeţe a vieţii – 2016), precum şi eseuri (Singurătatea lui Adam – 2011).
Subintitulată „synopsis pentru o dublă morală”, Ierarhii precare, nopţi supravegheate este o carte de eseuri lirice, 17 în total, însumând nici 140 de pagini. Scriitura este însă atât de densă că lectura poate dura zile întregi sau chiar săptămâni, timp absolut necesar ca să poată avea loc digestia intelectual-emoţională a gândurilor aşternute pe hârtie de Claudiu Soare. În unele momente, exasperat că textul ţi se refuză chiar şi în urma relecturii, eşti tentat să crezi că ai de-a face cu simple mostre de delir verbal, ce se încheagă într-o urzeală de nonsensuri, ca apoi, pe neaşteptate, înţelesurile să înceapă să iradieze, ca nişte bulgări de uraniu. Să exemplificăm cu un scurt fragment din „Drumul util către cadavru sau arta zădărniciei”:
„Să scrii, să cânţi, să pictezi, să gândeşti opera zădărniciei – iată triumful fiinţei asupra gândirii, iată pudoarea capodoperei, în faţa căreia individul se arată atât de grotesc. Din ce spaimă de frumuseţe a venit gândul ăsta?
Arta zădărniciei se va alinia etern în uitare, uimită de indiferenţă.
Miracolul zădărniciei este prietenia cu dezolarea, în care aştepţi să ţi se confirme înfrângerea. În definitiv, dacă nu poţi cunoaşte bucuria de a trăi, măcar să îţi precizezi „culpa”, drumul pe care îl străbaţi ca să saluţi regretul şi adevărurile lui nemiloase. Ai întâlnit nimicul, cea mai frumoasă amintire uitată.” (p. 89).
Citind eseurile lui Claudiu Soare, refacem un drum sinuos ce poartă pe alocuri urmele dicteului automat; urmărim îndeaproape meandrele unui subconştient pe care eul încearcă să-l strunească, scoţând la suprafaţă diverse obsesii, remuşcări şi chiar excomunicări, adesea instrumentarul raţiunii dovedindu-se neputincios în faţa demonilor care colcăie în adâncuri. Temele lui sunt eterne: morala, politica, fericirea, singurătatea, libertatea, moartea.
Claudiu Soare a scris un adevărat manual de nonconformism, de luare în răspăr a tuturor locurilor comune, a adevărurilor general acceptate, a moralei şi chiar a justiţiei, care sunt trecute prin furcile caudine ale unor raţionamente lirice, totul fiind pus sub pecetea grea a stoicismului. Când nu se lasă purtat de valurile indignării spre mlaştinile politicii, eseistul din Saint-Marcel reuşeşte să scoată din scoicile memoriei adevărate perle lirice, având frumuseţea unei filosofii suprarealiste, ca în fragmentul următor:
„Pentru o idee îţi dai viaţa când te însoţeşti cu ea până la moarte, ca să îi dai îndreptăţirea a tot ce ai mai bun şi mai frumos în tine, pentru că această idee se leagă de efortul posibilităţii de a-ţi locui insula spirituală şi de a-i face port.
Numai o astfel de singurătate îţi poate da un sens în viaţă, pentru că singurătatea nu are morală, are numai libertate.” (p. 97)
Ierarhii precare, nopţi supravegheate este o carte densă, dificilă, presărată cu numeroase capcane în structura sa labirintică, însă efortul depus spre a o parcurge până la capăt primeşte o răsplată pe măsură.
