Într-o lume în care nimeni nu mai crede în nimic, Anisia, o fetiţă orfană de treisprezece ani, hotărăște să pornească într-o misiune neobișnuită. Avînd puterea de a înţelege animalele, ea fură din acvariul căminului pentru copii în care este crescută și educată o scoică quahog și evadează în încercarea de a-și găsi fratele mai mic, răpit din același loc cu cîţiva ani în urmă. Ce nu știe ea este că misiunea ei e mult mai importantă decît își imagina. Pe drum descoperă că puterile ei nu se limitează la înţelegerea animalelor și, alături de scoica quahog filosoafă și de prietenul cu sindrom Down pe care și-l va face, începe o saga nu doar de regăsire a familiei, ci și de salvare a planetei luptînd împotriva toxicilor Lorzi ai Ceţii.
Ne așteptam așadar la orice, de la animale mitice, precum Krakenul, până la prezența în carne și oase a unor zei pe care îi credeam resturi de carbon depuse de mii de ani pe recif.
Când l‑am întâlnit pe Mar‑El, ne‑am speriat puțin. Era un calamar gigant, de aproape doi metri, dar, cum nu părea să aibă vreo intenție belicoasă, am decis să ne apropiem ca să cerem indicații, pentru că, trebuie să recunosc, eram puțin depășită de situație și ne cam rătăciserăm.
Mar‑El – am aflat mai târziu că așa îl chema – icnea îngrozitor, iar ochii îi erau umflați și roșii ca doi pești‑balon gata să explodeze. Nu știam ce are, dar mi‑era frică să nu‑și verse punga de cerneală peste noi, la cât de smucit era, și i‑am zis Anisiei să‑l lăsăm în pace și să ne vedem de drum. Dar ea s‑a apropiat, l‑a cercetat puțin de aproape și, cu o mișcare bruscă și sigură, i‑a băgat mâna în gură și a scos de acolo ditamai PET‑ul. Calamarul a înghițit în sec, s‑a scuturat o clipă, cu toate cele zece tentacule ale sale, și apoi ni s‑a adresat:
— Tânără domniță,
Vreau să‑ți mulțumesc.
Atingerea ta gingașă
Îmi permite să supraviețuiesc.
Prin urmare, iată, mă văd îndatorat
Și‑ți voi satisface orice deziderat.
A, da, am uitat să vă spun, calamarii sunt una dintre cele mai ciudate specii de viețuitoare marine. Dincolo de anatomia lor fascinantă, la fel de uimitoare și pe alocuri enervantă este imposibilitatea lor de a comunica altfel decât în versuri și pe un ton foarte solemn și galant.
— Cu plăcere, a zis Anisia. Dar cum te‑ai pricopsit cu sticla aia în gât?
— Din nefericire,
Sufăr de sforăituri marine.
Și dintr‑o regretabilă eroare,
Pe când sforăiam, n‑am înghiţit doar apă
de mare.
— O, ce periculos, a spus Anisia. Dar cum e posibil așa ceva?
— Nu e un caz rar, din păcate,
Fundul oceanului e plin de asemenea
„exponate“.
Blocat în branhii, plasticul în exces
Începe să devină cea mai frecventă cauză
de deces.
— Da, e adevărat, am intervenit și eu, tot mai multe viețuitoare marine mor din cauza deșeurilor de plastic, care nu se descompun și pe care le înghit sau le aspiră.
— E cu atât mai înspăimântător,
Cu cât, de câteva zile, în apropiere s‑a
pripășit un vrăjitor.
Are un palat mare, făcut din aliaje și coral,
Cu tentacule uriașe din resturi de plastic și
metal.
Auzind despre acest vrăjitor, atât eu, cât și Anisia ne‑am gândit imediat la Lorzii Ceții și la mașinăriile lor. Doar ei produceau cel mai mult plastic din lume și numai ei puteau imagina mașinării atât de monstruoase, fără să se gândească la cei din jur.
Am pornit imediat la drum, cu Mar‑El pe post de ghid, și în mai puțin de-o oră am văzut ceva care ne‑a făcut să ne cutremurăm. E greu de explicat ce vedeam, deoarece nici noi nu ne dă- deam seama prea bine. Cert era că nu aparținea oceanului în mod natural. Avea formă sferică, cu un diametru de aproximativ șapte, opt sute de metri. Era acoperit aproape în întregime de corali, dar se vedea în spațiile libere că aceștia doar se așezaseră pe structura metalică a acelei platforme bizare. Terifiante însă nu erau atât mărimea și stranietatea construcției, cât cele patru turbioane de reziduuri de plastic și alte gunoaie care ieșeau direct din burta platformei și coborau până la adâncimi în care lumina nu mai pătrundea, dând impresia unor picioare‑vartej cu care monstrul acela călca fundul oceanului.
La apariția platformei, ne‑am oprit toți în loc, iar Mar‑El, pe cât era de lung, pe atât s‑a dovedit de fricos: tremura din toate cartilajele, ca o piftie.
— Probabil că e o mașinărie a lorzilor care aruncă reziduuri pe fundul oceanului, a spus Anisia. Trebuie să intrăm.
— Să‑mi fie cu iertare că par a vă‑nșela,
Însă mai mult de-atât eu nu mă pot apropia.
Aș vrea, serios, am încercat,
Dar simt cum fiecare mușchi îmi e paralizat.
De asta am și fost gonit de părinți din sălaș,
Pentru că de mic m‑am dovedit cam laș.
— Nu‑i nimic, Mar‑El, a spus Anisia. Nu ești laș, ești doar speriat și e normal. Tuturor ni se face frică. Nu e o rușine, de fapt, este un instinct de supraviețuire foarte sănătos.
Am oblojit amândouă pe cât am putut onoarea și orgoliul lui Mar‑El, apoi l‑am lăsat pe loc și ne‑am apropiat de platformă, încercând să găsim o intrare.
