Proza ca rest de lume

Începute ca o colecție de peripeții, călătoriile devin un exercițiu larg de memorialistică trecută în proză. De autoficțiune, în cele din urmă, ce reconstruiește un teritoriu inițiatic din care, odată poezia excavată, proza-ca-rest-de-lume se transformă, paradoxal, în ceva esențial.

887 vizualizări
Citiți în 14 de minute
Ana Blandiana, Soră lume, București, Editura Humanitas, 2021, 432 pag.

Câtă promisiune mai există în amintirile poeților? Dacă toți ar depozita lumea așa cum procedează Ana Blandiana, cu siguranță am trăi într-una mai bună. Aici, în această tensiune meșteșugărească, se insinuează diferența specifică. De aceea, astăzi, poezia Anei Blandiana este fie expediată în zona naivității decadente, fie canonizată într-un neomodernism light

Desigur că putem vorbi astfel despre un soi de mecanică a promisiunii din amintire, pe care scriitoarea a reușit în timp să o perfecționeze ontologic. Deși nu se dezvăluie de la prima lectură, cărțile ei memorialistice pot fi citite (și) ca un laborator la vedere. Deconspirat între tâlc și revelație, el produce mai mult sens decât un studiu teoretic despre arta poetică. N-au lipsit nici amendările ce privesc autenticitatea amintirilor. Chiar dacă, încă din titlu, Fals tratat de manipulare indica monografia patriei, așa cum evenimentele cu rădăcini biografice lăsau să se întrevadă. În Soră lume, de asemenea, titlul învăluie țara prin ceea ce numim, conjunctural, „lume”. Mă întreb ce descoperim în afara patriei dacă nu tot patria? Care devine, inevitabil, una de hârtie? Patria ideală? Sau Patria-nepatrie? Probabil că toate laolaltă. În plus, scriitoarea insistă că textele trebuie citite ca proze scurte. 

Întotdeauna mi-am imaginat că poți fi în lume numai dacă trăiești în afara ei. Tânăra Ana Blandiana călătorește cât alții n-au visat. Mai cu seamă în timpuri interzise – când cei lipsiți de șansă nu vedeau marea, ea traversa oceanele. Urgența unei întrebări de aici crește: de ce s-a mai întors? Când România era un infern în expansiune, de ce ai da paradisul libertății la schimb? Indiferent de răspuns, cred că numai poeții își pot face din condamnare o patrie. 

Pe de altă parte, ce anume revine poeziei dintr-o amintire? Căutând-o în evenimente, extazul și contemplarea poeziei se suprapun în Soră lume cu detalii altădată deturnate, ce admit desfășurări amestecate în perspectivă. De aici – proza. Ana Blandiana pare încredințată că, după ce decupezi poezia din amintire, ceea ce rămâne este proza. Iar cea din urmă este marea nefericire a scriitoarei. Când ne-am revăzut la decernarea „Premiului Ján Smrek”, ea a ținut să-mi reamintească tocmai obscuritatea în care era plasată proza ei. Și e de-nțeles, de vreme ce proza e cealaltă parte a ființei poetice. Nu altfel trebuie citită Soră lume, din care numeroase pagini și-ar găsi locul între povestiri memorabile. 

Mai trebuie să zăbovim asupra unei distincții: în privința „străinătății”. Cuvântul plin înainte de 1989 s-a perimat prin uniformizare după Revoluție, cum e și firesc. Efectul neprevăzut al golirii de conținut este că a crescut sentimentul de înstrăinare tocmai față de ceea ce numim „acasă”. Soră lume este povestea frontierelor din afară transformate în granițe interioare. 

Într-o formă sau alta, tot ce-am spus până acum se regăsește în paginile cărții. De la călătoria fetiței de trei ani la Izbuc până la neliniștile femeii de astăzi, melancolizată de pandemie. Începute ca o colecție de peripeții, călătoriile devin un exercițiu larg de memorialistică trecută în proză. De autoficțiune, în cele din urmă, ce reconstruiește un teritoriu inițiatic din care, odată poezia excavată, proza-ca-rest-de-lume se transformă, paradoxal, în ceva esențial. Mai ales când istoria, cu plăcile ei tectonice, scapă ochiului inițiatic. Pe această fundație a memoriei, regenerată de noile sensuri, se construiește Soră lume

Cine crede sau spune că poeții uită nu înțelege poezia. Nu mă îndoiesc, așadar, că cea mai nefirească situare a poetului, denigratoare, este să spui că el uită. Din volumul Anei Blandiana se vede limpede cum poetul nu reține doar sâmburele realității, detaliile ei sau ceea ce-i hrănește în mod direct animalul inimii, ci decorul, scenografia memoriei prime, lăsată intenționat deoparte la vremea ei. Altfel spus, Ana Blandiana lucrează aici cu două memorii, una prelucrând materialul poetic, iar cealaltă fotografiază balastul aparent al realității. Care e proza însăși. Pentru imaginarul multor poeți așa stau lucrurile, de la Rilke la Arghezi și Dimov, iată, până la Ana Blandiana. 

Întâmplările din Soră lume trec din registrul candorii în hiperactivismul social-politic cu naturalețe, pentru că tâlcul povestirilor se ridică deasupra contextului. Iar reconstituirile au mai mereu compartimente psihologizante, dialoguri spumoase, umor, autoironie și convoacă repere moralizatoare.

O simplă prezență a lui Radu Tudoran dă scenei birocratice senzația că întâlnim un uriaș scos din peștera istoriei, Parisul blocat de proteste și greve pare cel mai familiar loc din lume, chiar fără bani în buzunar, haosul din orașul culturii produce un răsfăț individual. Cea din afară, străina, nu poate reacționa la vraja celor pentru care Lenin, Mao sau El Che trebuie să fie prezențe urgente în Franța, ea trăind în carceralul lor. Ca majoritatea celor implicați dual în evenimentul istoric, ea este convinsă repede că evenimentele din 1989 au fost confiscate, dar nu poate renunța la cuvântul „revoluție”. Ca președintă a PEN România după reînființare, ea luptă cu atacuri sincronizate împotriva țării, destule țintind sensibilități ce căutau efecte devastatoare. Uneori, impresia este că stă sub avalanșă și nu realizează că gestul ei salvează muntele. Adesea, cam așa se întâmplă, însă Ana Blandiana are un simț al umorului care relativizează gravitatea momentului. Scenele au suspansul lor, replicile sunt gândite și par naturale în același timp, farsa și destinul se lasă duse de torentul epic, fie că vorbim despre Europa, Rusia, China, America, despre oceane sau locuri exotice, despre spioni și eroi de-o zi, despre festivaluri poetice și mici întâmplări cu interogații majore. Chiar și când descoperă lipsa actelor și a banilor într-un tren din Italia, scena declanșează o mică revoluție a solidarității. Plăcerea lecturii acestui tom vine și din tehnica evitării tezismelor, deși ele par inevitabile. Ca și din evitarea clasificării răului, deși el gravitează pretutindeni în povestiri, direct sau subliminal.

Mai trebuie precizat că multe texte au ca protagonist cuplul Rusan. Între oceane sau frontiere de sticlă, ca turiști și invitați, cei doi au șansa descoperirii lumii fără să se caute în cercurile infernului. Care, din păcate, nu lipsesc, mai ales în singurătățile orbitoare din ultimele texte ale cărții. Mă întrebam, citind aceste texte, de câtă libertate are nevoie un om? Titlul povestirii cu același nume putea fi titlul cărții. Deși contrariant, titlul-interogație nu poate fi înțeles decât de cei care-au trăit din vreme în vreme în aerul tare al libertății din afara totalitarismului. Pentru că, mai mult decât bucuria călătoriei și senzaționalul mic sau mare din amintiri, răul despre care vorbeam este depășit de frică. Teama de a fi urmărit atunci când ți se permite să pășești în lumea liberă, frica întoarcerii și a plecării, anxietatea de-a ști că nu ești singur. Soră lume lasă în seama subtextului martorii diabolici și evocările pledează pentru extazul de-a fi om în lume. Și că lumea se lărgește mereu, oricât ai cunoaște. De departe, pentru mine, Sora Maria de la Providenza este textul care ar putea sta bine în orice antologie despre înstrăinare, exil, despărțire, credință sau singurătate. Tânăra din Mircești plecată la o abație în Italia se întoarce după decenii la familia despre care nu știe că e tot acasă, la fel ca abația; un drum al întoarcerii – cu mica haltă imprevizibilă la casa Rusan, cu zece neamuri – scoate din tăcere o ființă care încetează să fie un caz al exilului prin credință, voluntar, și devine ea însăși sensul parabolei despre viața care trece dincolo, ca și cum aici nici n-ar fi existat. Multe alte texte pot fi deschideri sau intrigi pentru romane. 

La urma urmelor, ce rămâne este romanul unei vieți. Nu altceva este Soră lume – un alt mod de-a spune vieții soră, iar ficțiunii viață. Dinamice, doldora de vieți și dosare de existență, glosar cultural și jurnal de idei, aceste autoficțiuni supraetajate dezvăluie portretul unei ființe ușor de mulțumit și imposibil de schimbat, care absoarbe lumea pentru a fi ea însăși mai mult în lume. 

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Călătoria valpurgică

Cu ironie fină, cu aplecare autentică înspre ludic, Radu Țuculescu demontează clișee, stereotipii și spații comune

Cocktail poetic

Păsările pe cer ţipă – o poezie a solitudinii orgolioase şi a consolărilor la-ndemână. ⟡ Corpuri de