„Latura burlescă a Răului la concurență cu derizoriul, din care se naște angoasa, este specialitatea lui Iulian Ciocan, căpătînd noi înfățișări prin interpretarea mitului faustic, cu toate avatarurile sale rusești, în Moldova eternă, în Chișinăul cunoscutului primar Denis Cartof: rolul lui Mefisto este jucat de un Clovn dispus să cumpere păcate de la amatori, iar Cimpanzeul sau Marele Oligarh, alias Coordonatorul guvernării, poate fi o altă grimasă a Clovnului. Nu există însă redempțiune, cerurile nu se deschid decît pentru a mai lăsa să treacă cîte un stol de ciori, invadînd încet, în ralanti, dar sigur, întreaga metropolă. Cîți dintre muritori sînt pregătiți?” (Dan Gulea)
Înțelegerea faptului că majoritatea cititorilor sunt femei îi veni prozatorului Ciprian Poiată destul de târziu, abia după publicarea celui de-al treilea roman distopic. La un moment dat i se luă vălul de pe ochi și pricepu de ce nu era un scriitor popular: în ciuda faptului că elabora narațiuni de o mare complexitate, care musteau de ironie subtilă, nu reușea să atingă… sufletul feminin. Femeile nu voiau distopii, nu voiau descrieri ale felului în care individul e strivit de un sistem social absurd, ele se dădeau în vânt după povești de dragoste, cu precădere siropoase și stupide. Bineînțeles că Ciprian Poiată nu era dispus să îmbrățișeze sentimentalismul dulceag și să facă literatură de masă, dar, dacă ar fi știut dinainte că majoritatea cititorilor sunt doamne și domnișoare, ar fi folosit câteva trucuri în măsură să seducă femeile. De pildă, ar fi conturat mai multe personaje feminine memorabile. În romanele sale, își dădea seama acum, personajele feminine puteau fi numărate pe degete și aveau roluri secundare. Sus-pomenita descoperire îl ajută să înțeleagă și importanța promovării textelor literare prin intermediul unor femei influente. Abia acum realiza, cu iritare, că muierile cu trecere îi cam neglijau scriitura.
E drept că exista și o excepție. Ciprian Poiată își încordă memoria și își aminti că o babetă, Adela Arici, care trecea drept mare critic literar, îi bombarda mereu postările de pe Facebook cu inimioare roșii și comentarii entuziaste. Înainte vreme, tânărul prozator își băga picioarele în comentariile babetei și nu considera necesar să schițeze vreun gest de gratitudine, dar acum situația se schimbase. Acum, Ciprian Poiată avea nevoie de babetă, unde mai pui că aceasta posta cronici și opinii într-un uriaș grup de lectură – FEMEIA CITEȘTE! –, generând o sumedenie de reacții și discuții. Postările babetei se bucurau de un mare succes și multe liceene-studente-bibliotecare-literate-mame împovărate de griji o venerau și îi urmau întocmai recomandările. Evrica! Putea să devină faimos fără să-și modifice prea tare scriitura, dacă o îmbrobodea pe babeta influentă.
Cumpănind bine totul, îi întinse babetei nada: postă pe Facebook un mic text despre modul în care își concepea distopiile, iar admiratoarea sa înghiți neîntârziat momeala, aducându-i laude, elogiindu-i imaginația debordantă, tehnica narativă și finețea limbajului, întărind cele spuse cu o inimioară roșie. Pentru a nu da de bănuit, Ciprian Poiată îi mulțumi abia după două zile, spunând că se simte foarte flatat. Reacția neașteptată a prozatorului, a tânărului care o ignorase mereu, o entuziasmă atât de tare pe babetă, încât îi scrise imediat pe messenger, scuzându-se totodată că și-a luat îndrăzneala s-o facă. Adela Arici îi mărturisi tânărului că e încântată de romanele lui, că el, Ciprian Poiată, e cel mai important prozator basarabean. „Sunt un critic foarte exigent și sincer, stimate domnule Poiată, nu fac niciodată complimente gratuite și vă spun cu mâna pe inimă că sunteți cel mai bun! Cu drag, A.A.“, își încheia babeta mesajul lung și plin de căldură.
Prozatorul nu se grăbi să-i mulțumească nici de această dată. Îi scrise din nou după două zile, lentoarea aceasta trebuind s-o convingă pe babetă că tânărul pe care-l venera era departe de orice gând ascuns. În acest răstimp, Ciprian Poiată reuși să citească pe sărite un eseu programatic al Adelei Arici, un text despre proza basarabeană interbelică. Tributar clișeelor perimate de gândire, eseul babetei conținea totuși câteva idei interesante și observații critice pertinente, în speță aceea despre Music-hall, „primul roman urban și cosmopolit“ din literatura basarabeană. Așadar, baba nu era tembelă și, ca s-o ungă cu miere la inimă, Ciprian Poiată îi scrise că eseul ei e impresionant și plin de detalii revelatoare…
