Una dintre cele mai mari surprize livrești pe care le-am avut în ultima vreme este acest volum al lui Bogdan Crețu, amestec de eleganță, fluență narativă și un remarcabil talent de a reduce anodinul la esența lui primă. Ceea ce începe ca un fel de provocare din partea Dianei pentru autorul de succes Dinu Zărnescu se transformă pentru acesta într-o experiență suprasenzorială. Dinu folosește aventurile erotice (exersate dintr-un preaplin al dorinței, calată pe un ego fluctuant și nesigur) ca pretexte pentru introspecții psihologice, pentru reevaluări actuale ale unui trecut cețos sau pentru închiderea simetrică a unor capitole neterminate (cum e cazul Venerei, pe care Dinu o surprinde în copilărie spălându-se într-o albie roșie, și care reconstruiește imaginea, mulți ani mai târziu, „încadrată ca de rama unui tablou”).
Amintind, prin maniera de construcție și prin ritm, de un alt mare roman românesc (Rădăcina de bucsau a lui Nimigean), dar și abuzând de referințe culturale dintre cele mai diverse (de la Mircea Cărtărescu la N. Breban, Ioan Es. Pop și Proust), romanul lui Bogdan Crețu caută să contrabalanseze, printr-un proiect personal deopotrivă distructiv și salvator al lui Dinu Zărnescu, anarhia aparentă a lumii.
Cornul inorogului îl recomandă de pe-acum pe Bogdan Crețu ca pe un autor de forță. Acesta nu e un roman: e o colecție fascinantă de portrete și ipostaze ale unui eros dezlănțuit, care însoțește viața personajului principal, ghidându-i-o sau, dimpotrivă, ascunzându-se convenabil între volutele ei complicate.
Criticul literar de primă mână e așadar dublat de un scriitor de ficțiune cel puțin la fel de strălucit.
