22.
Zăpada lipsește cu desăvârșire. A plouat toată noaptea și nu poți face doi pași fără să te umpli de noroi, mai ales pe drumurile lăturalnice și neasfaltate din Wallendorf. Tocmai azi, Sonia vrea să mergem la cimitir, să aprindem o lumânare la mormântul domnului Szabo.
În Bistrița e agitație mare. Lumea aleargă la cumpărături sau să-și rezolve cine știe ce probleme lăsate pe ultimul moment sau care s-au ivit pe neașteptate, așa că înaintăm lent, prinși într-o coloană nesfârșită. Mai mult, reîncepe să plouă. Un drum pe care altădată îl făceam în aproximativ zece minute, îl parcurgem acum în douăzeci și cinci.
La cimitir, ne tragem glugile pe cap și ne chinuim să ne strecurăm printre morminte, călcând adesea pe marginea lor, pentru că pur și simplu nu există loc între ele. La un moment dat, alunec și mă prăbușesc peste o movilă acoperită cu flori și coroane. Abia-abia mă ridic, dar imediat lovesc cu călcâiul o margine de beton și aterizez pe mormântul din spatele meu, lovindu-mă cu capul de ceva și pierzându-mi cunoștința.
Când mă trezesc, mă aflu într-un amfiteatru arhiplin. Sunt gol, întins pe o masă în jurul căreia se agită patru bărbați. Unul dintre ei vorbește și se uită când la public, când la mine. Mă uimesc chipurile lor demodate, cel care vorbește și încă unul au ditamai bărbile, altul e pleșuv și poartă o mustață pe oală, iar cel de al patrulea e ras în jurul gurii și pe obraji, barba trecându-i ca o curea pe sub bărbie.
Conferențiarul apucă de pe o măsuță metalică un fierăstrău și îmi taie cutia craniană, dar nu simt absolut nimic. Și nici nu mă pot mișca. Vreau să țip, dar nici asta nu pot să fac. După ce îndepărtează calota, își vâră labele în țeasta mea și-mi smulge creierul, apoi îl ridică pentru a-l putea vedea toată lumea. Nu e un creier obișnuit, ci un imens miez de nucă.
Deodată, îmi dau seama că cel care mă hăcuiește e Dostoievski! Înțeleg ce spune, deși nu am idee în ce limbă vorbește:
„Iată creierul unui romancier ratat!”
Îi recunosc și pe colegii săi: Tolstoi, Flaubert, Stendhal.
Cei care asistă la această lecție de anatomie sunt, de asemenea, romancieri. Turgheniev, James Joyce, Gogol, Yourcenar, Laurence Sterne, Hrabal, Virginia Woolf, Marquez, Maupassant, Verga, Machado de Assis, Zola, Faulkner, surorile Brontë, Balzac, Dickens, Döblin, Conrad, Svevo, Melville, Eça de Queirós, Céline, George Eliot, Proust, Kafka, Thomas Hardy, Jane Austen, Buzzati… Toți, toți cei importanți sunt acolo.
Dostoievski aruncă în public miezul de nucă și o veselie de nedescris îi cuprinde pe toți. Creierul ajunge mai întâi la Balzac, acesta i-l aruncă lui Proust, Proust i-l pasează lui Joyce, Joyce îl aruncă la Svevo și așa mai departe. Amfiteatrul răsună de râsetele lor și, văzând cât de tare îi distrează pe acești coloși ai literaturii mintea mea, încerc să zâmbesc, dar retracția musculară nu se produce, rămân complet imobil, parcă împietrit de o vrajă.
Simt că mi se-ncinge ușor obrazul stâng și, deși am ochii deschiși, alți ochi mi se deschid, ochii adevărați, închizându-i pe cei din vis.
Sonia e aplecată deasupra mea și mă strigă îngrozită:
„Cristian!”
Observând că dau semne de viață, mă plesnește peste același obraz și, de data asta, simt că-mi mută falca din loc.
„Vrei să mă omori?!”
„Nu, tu vrei să mă omori. Hai, ridică-te!”
Mă prinde de un cot și trage de mine.
„Ah, ce mă doare capul! E spart?”
„Nu cred, dar ar trebui, totuși, să mergem la spital.”
Sunt plin de noroi și mi-e frig, reușesc să redevin biped și spun:
„Pentru atâta lucru?! Nici nu mă gândesc.”
„Poate ai hemoragie internă…”
„Prostii! Sunt bine. Mă întorc la mașină. Iartă-mă! Te aștept acolo. Vreau să mă curăț un pic.”
„Ești sigur că poți merge singur?”
„Da. Sunt ok.”
„Bine, cascadorule. Vin și eu imediat.”
Pornesc către ieșire, în cap simt o bilă fierbinte, iar în spate, înfipt, un cuțit. Ploaia face ca noroiul să se prelingă pe mine în dâre cenușii. Sunt un soldat în uniformă de camuflaj.
Mă așez la volan, cu ochii pironiți în parbriz. Nu din cauza geamului aburit nu văd nimic, ci pentru că o tristețe groasă, ca o mâzgă, îmi întunecă sufletul.
La întoarcere, Sonia mă întreabă dacă sunt bine. Îi spun că sunt ok, dar insistă, iar tonul meu devine aproape agresiv:
„Ți-am spus, n-am nimic!”
Doamna Szabo a pregătit pentru cină ciorbă de perișoare și pulpe de gâscă cu piure, mere caramelizate și sos de zmeură. Mâncăm în sufragerie. Mă plâng că am făcut suta de kilograme, însă Radu îmi spune că sunt departe de dimensiunile celui mai gras om care a existat vreodată. Când a murit, americanul Jon Brower Minnoch avea 635 de kilograme.
Îmi imaginez uneori că, prin nu știu ce stranie întâmplare, ajung pe o planetă locuită de oameni ca noi, dar ale căror competențe în toate domeniile sunt mult mai mici. Așadar, o lume mai slab dezvoltată, o lume fără o Grecie antică, fără un Imperiu Roman, fără o Renaștere, fără o Revoluție industrială, fără o Revoluție tehnologică, fără nimic din marile noastre realizări. Ei bine, în lumea aia măruntă aș căpăta, ca scriitor, dimensiunea unui Gulliver, cărțile mele ar fi Divina comedie, Război și pace, Muntele vrăjit…, aș fi un uriaș printre liliputani, un om de 635 de kilograme printre slăbănogi de numai o sută, aș fi un Jon Brower Minnoch al acelei literaturi.
În camera de la etaj. Mezzo, Recviemul lui Mozart. Apusul contaminează cu reflexii sângerii albul de lapte al bisericii recent renovate. În curtea vecină, o fâșie îngustă și lungă de pământ acoperită cu iarbă, un bărbat cu căciulă de astrahan și cojoc din piele de oaie, cu niște nădragi negri, murdari de var, își duce în staul cele câteva ovine, dintre care una are atârnat de gât un clopoțel cu sunet scurt și sec.
Deschid laptopul, intru pe Facebook și anunț că nu voi mai publica nicio carte, că voi renunța la scris, sperând ca decizia mea să fie dezaprobată puternic, dar primesc cincizeci de haha-uri, șaizeci de like-uri și numai trei fețișoare triste. Mai mult, un tip comentează sec: „Amin!”; comentariu care primește, de asemenea, multe haha-uri și la fel de multe like-uri. O cucoană încearcă să fie sufletistă: „Dacă așa simțiți, poate că e mai bine. Nu sunteți dator nimănui cu nimic. Vă susțin!” Abia al treilea comentariu e împotriva hotărârii mele: „Sunteți un autor de talent. Avem nevoie de scrierile dumneavoastră. Sper din tot sufletul să vă răzgândiți. Când veți mai fi atacat, puteți să le răspundeți detractorilor dumneavoastră cu versurile maestrului Corneliu Vadim Tudor: «N-ați priceput că sunt din altă lume,/ Din altă fibră și din alt aluat?/ Din alt tărâm am fost trimis anume/ Precum atlanții eu m-am întrupat.»”
