„Am încredere într-o carte bine scrisă, așa cum am într-un prieten de o viață”

Interviu cu Anca Mizumschi

1094 vizualizări
Citiți în 20 de minute

Anca Mizumschi Simion este un autor român care trăiește în momentul de față în Phoenix, Arizona. S-a născut la Constanța, România, la 24 noiembrie 1964 și s-a mutat în SUA în anul 2016. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat următoarele volume: Est, Editura Viitorul Românesc, 1993; Opera Capitală, Editura Albatros, 1995; Poze cu zimți, Editura  Brumar, 2008; Anca lui Noe, Editura Humanitas, 2009; Versouri, Editura Humanitas, 2010; În moalele cerului, Editura Brumar, 2012; Țara mea suspendată, Editura Herg Benet, 2018. Antologii de autor: Carte de citire, Editura Blumethal, 2012; Madugrada, Editura Vinea, 2013; Metropolitana, Epubli, 2018. Antologii: (selecție) Strong – Romanian-Polish Anthology, 1997, Institutul cultural polonez; 27 Romanian Poets – Om jag inte får tală med någon nu („Dacă nu am cu cine vorbi acum“), Tranan Publishing House, Stockholm, 2011; Tranzbordare 13, Editura Max Blecher, 2013; Cele mai frumoase poeme din 2012, Editura Tracus Arte, 2013.

A obținut mai multe premii literare în România și a publicat articole și poeme în mai multe reviste de cultură din țară. Poemele sale au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Conferințele și articolele sale scriitor și psiholog includ teme ca: identitate și exil, conceptul de demnitate și trauma transgenerațională. Este realizatoarea emisiunii „Rețete coolturale” – ARCA TV (Association of the Romanian Communities Abroad), o platformă de comunicare TV a Diasporei românești.


Bogdan Suceavă: În Țara mea suspendată amintești povestea familiei tale, a tatălui tău, născut la Tighina, și a mamei tale, născută în Cavarna. Sunt pagini emoționante, care pe mine m-au interesat foarte mult. Îmi plac istoriile personale, cele care te fac să vezi la un veac distanță ce se întâmplă cu destinele oamenilor. Mă întreb dacă ți-a fost dificil să pleci din România și să te muți în Statele Unite?

Anca Mizumschi: Mi-a fost foarte greu. Am plecat la o vârstă matură, 51 de ani, pentru că m-am căsătorit cu un prieten din copilărie. Soțul meu este de 40 de ani în America, are toate studiile făcute aici și îi este imposibil să plece, pentru că are o poziție profesională pe care nu ar putea să o aibă în nicio altă țară. În plus, aici e de foarte mulți ani unica mea soră și familia ei. Astfel încât a fost cumva firesc să mă mut eu aici, dar lucrurile nu au fost nicio secundă simple și nu sunt nici acum, după cinci ani de la plecarea mea. Știam că trăind în societatea americană o să îmi lipsească foarte mult cultura, așa cum o înțelegem noi în Europa, dar chiar și așa a fost un șoc. Totul este de un pragmatism înfricoșător pentru mine: hainele oamenilor, casele identice, comportamente simplificate și absența gândirii de tip speculativ, în nuanțe. Mi se pare grav, pentru că mă simt înconjurată de o societate anti-intelectuală. E adevărat că și conjunctura politică a ultimilor ani a contribuit din plin la percepția asta.

BS: Tot în volumul Țara mea suspendată citezi la un moment dat un fragment din opera Mayei Angelou: „There is no greater agony than bearing an untold story inside you“. Care e relația ta cu opera Mayei Angelou? Ce alți autori nord-americani îți sunt foarte aproape? Te ajută acești autori să dai o haină literară poveștilor închise în tine?

AM: Nu am nicio relație „de suflet” cu opera unui scriitor nord-american, iar opera Mayei Angelou am ajuns să o cunosc datorită faptului că activitatea ei militantă a fost folosită ca port-drapel în ultimii ani, în cadrul mișcării feministe și a vocilor negre. Drumul de la activism la citirea poeziei: un model destul de standard. Aici și Salman Rushdie apare la CNN și comentează politic cu tot „brand name-ul” pe care îl are. Povestea cu turnul de fildeș nu funcționează în niciun fel, iar piața americană și anglo-saxonă de carte sunt atât de competitive, încât chiar și nume uriașe au nevoie constantă de expunere publică. Desigur că poate să nu îți placă modelul acesta și să nu îl accepți, dar este unicul care funcționează pe aici. Alternativa ar fi să te închizi în cetatea minusculă a câte unei universități și să te bucuri de succesul tău literar în fața studenților și de ura colegilor. Pentru că, iarăși, nu există viață academică mai competitivă decât cea americană.

„Sunt român” are cu certitudine alt centru de greutate în mijlocul Arizonei decât în mijlocul București-ului, iar „sunt scriitor român” devine o identitate asumată, câteodată la modul frustrant, dureros.

Citesc poezie în engleză, de obicei pe site-urile de specialitate pe care le urmăresc, dar citesc amestecat, scriitori de pe toate continentele. Îmi place să văd dacă apar voci noi, dar cred că, statistic, tot poeți români am citit cel mai mult. Urmăresc de foarte aproape tot ce se întâmplă acasă și mă interesează orice voce puternică.

Autorii pe care îi admir mă ajută să croiesc propriile mele haine literare și am obiceiul să citesc aceeași carte la vârste diferite, pentru că o simt altfel. De când sunt aici, am și recitit foarte mult, în română, (îmi car o groază de cărți de acasă cu avionul) de obicei clasici. Îi recitesc în tihnă și mă uit la meserie, la construcție, la schelăria personajelor și, evident, sunt tributară tuturor marilor scriitori pe care i-am citit. E o chestiune de încredere. Am încredere într-o carte bine scrisă, așa cum am într-un prieten de o viață.

BS: Ai fost o prezență activă în viața literară românească, ai publicat literatură, ai participat la evenimente literare. De câțiva ani locuiești în Phoenix, Arizona. La un moment dat ai scris sintagma aceasta: „bolnavă de dor“. Îți lipsește mediul literar din București? Ce îți lipsește cel mai mult din România?

AM: La început, cred că primii doi ani, mi-a lipsit foarte mult mediul literar din București. Mi se pare că scriitorul român este la modul esențial un mamifer gregar. Există și excepții, dar predomină indubitabil ideea de gașcă, grup, arie geografică, cumetrii și prietenii. După care am început să văd viața literară din România în altă lumină și cumva asta s-a legat cu redefinirea ideii de identitate din capul meu. Aici, când cineva vorbește despre ține, spune mai întâi, „românul, sau chinezul, sau neamțul cu care sunt coleg la serviciu”. Relația cu cultura din care provii și cred că, în cazul scriitorilor, cu limba în care scrii devine foarte strânsă, pentru că altfel te pierzi într-un mozaic amalgamat. „Sunt român” are cu certitudine alt centru de greutate în mijlocul Arizonei decât în mijlocul București-ului, iar „sunt scriitor român” devine o identitate asumată, câteodată la modul frustrant, dureros. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg cine sunt, fără pătura luptei pentru supraviețuire de acasă, care astupă și acoperă totul, de fapt la care se reduce totul; cine sunt într-o lume liberă. Încercările mele de a înțelege s-au cristalizat în Țara mea suspendată, o carte pe care am scris-o sub o presiune internă uriașă, de asta a ieșit un strigăt și un manifest. Fiecare silabă și rând din cartea aceea sunt „adevărul și numai adevărul” unui om eliberat de presiuni, ierarhii și instituții. Un om care scrie pentru că numai așa își poate împinge zilele înainte și poate decela un sens în tot ce i se întâmplă. Nu am mai trăit starea asta de eliberare din școala generală și liceul ceaușist, când scriam caiete întregi fără să mă gândesc că aș putea publica vreodată. Atunci când te eliberezi de povara posterității – nu cred că vreunul dintre scriitorii pe care îi cunosc azi vor fi citiți peste 50-80-100 de ani, absolut niciunul și asta nu din cauza lipsei de valoare literară, ci din cauza evoluției planetei; deci, când te eliberezi de toată iluzia asta și mai trăiești și la 10.000 de km distanță de mediul care te-a format și torturat în egală măsură, lucrurile se schimbă.

Nu îmi lipsește nimic din România. Am familie acolo și stau acasă săptămâni bune; într-un an, s-a întâmplat să fie și luni de zile. De curând, în plină pandemie, am reușit să ne cumpărăm un apartament la Sinaia, lucru pe care mi l-am dorit foarte mult și care se va transforma în „atelierul meu de scris” de îndată ce voi putea să vin să stau mai mult acolo.

BS: Dintre periodicele românești, ce urmărești cu plăcere? Asculți posturi de radio de la București, ca de pildă Radio România Cultural?

AM: Primesc o mulțime de reviste în inbox în format PDF și „le frunzăresc” constant. Cred că sunt vreo 5-6. De aproape un an, fac o emisiune, un talk show cultural la un post TV românesc care emite pe internet și are sediul în Houston, Texas. Câte un invitat pe săptămână, din diaspora, din orice artă și asta presupune foarte multă muncă de documentare. Nu am o echipă în spate care să mă ajute, așa că citesc interviuri, urmăresc emisiuni anterioare și cum, în general, invitații sunt aleși dintre cei care fac ceva pentru România sau au o legătură profesională cu România, sunt destul de la curent cu lucrurile din cultură. Gândindu-mă acum retroactiv, în timp ce îți răspund la întrebări, realizez că, de fapt, nu m-am rupt mai deloc, trăiesc în America mai mult ca un „writer in residence”. Desigur că, nemaifiind prezentă acolo zi de zi, nu mai știu partea de bârfă literară toxică, dar aceea nu îmi lipsește deloc. Este extraordinar ce detașare îți dă distanța și faptul că poți călători și cunoaște oameni noi și culturi noi.

Sunt ceea ce sunt – un scriitor român care scrie în română, am venit mult prea târziu în America ca să scriu în engleză – dar lucrul acesta, condiția mea, s-a relativizat printre toate națiile Pământului între care trăiesc și am devenit lipsită de încrâncenare. Într-un anume fel, viața mea, condiția mea de scriitor s-a simplificat și s-a cristalizat. Anii pe care îi am în față sunt evident mai puțini decât cei din spate și nu mai am timp să mă plâng de absența meritocrației sau de false ierarhii chinuitoare; nu mai am timp decât să scriu.

BS: Ce înseamnă pentru tine să trăiești cultura?

AM: Înseamnă că nu știu să fac altceva și nu mă mai interesează să fac altceva. E ca bancul cu mașina de cusut de pe vremea lui Ceaușescu, cu cel care a furat piesele din fabrica unde știa că se fac mașini de cusut, le-a asamblat în diferite feluri și tot mitralieră ieșea. Același lucru mi s-a întâmplat și mie. Am o dublă licență în medicină și psihologie, nu am urmat drumul clasic al absolventului de filologie și am avut mai multe profesii de-a lungul timpului – chiar și acum am clienți ca psihoterapeut – dar niciodată și nimic nu mi-a creat satisfacția pe care o am în fața unui text bine scris, al meu sau al altcuiva, nu contează. E ca atunci când ți se taie respirația, când ai senzația fizică de gol în stomac și îți vine să dai cu căciula de pământ și să spui, „mamă, ce i-a ieșit chestia asta”! Asta e ceva ce nu se poate mima; cu senzațiile în corp – atunci când vezi un text bine scris – te naști. Și sunt absolut ferm convinsă că așa e și la pictori, sculptori și toți ceilalți care s-au născut cu blestemul și cu binecuvântarea de a simți acest lucru. E în egală măsură blestem și binecuvântare căci, de obicei, vine la pachet cu o cantitate consistentă de depresie, inadecvare și eșecuri sociale. Am avut și eu porția mea din cele menționate mai sus și cred că, până la urmă, plecarea în America a fost benefică pentru că m-a ajutat să fac pace. Cu mine și cu scrisul meu.

Bogdan Suceavă, născut la 27 septembrie 1969, la Curtea de Argeș. Studii în matematică la Universitatea din București (licență 1989-1994, master 1994-1995) și la Universitatea Statului Michigan (doctorat, 1996-2002). Din august 2002, profesor în cadrul Departamentului de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Distincții literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii și alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București pentru Miruna, o poveste; Premiul I al Rețelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Autor al volumelor de proză Teama de amurg, Editura Topaz, București, 1990; Sub semnul Orionului, roman, Editura Artprint, București, 1992; Imperiul generalilor tîrzii și alte istorii, nuvele, Editura Dacia, 2002; ediția a II-a, Editura LiterNet, 2003; Bunicul s-a întors la franceză, istorii, Editura T (Fundația Timpul), Iași, 2003; ediția a II-a, Editura LiterNet, 2008; Venea din timpul diez, roman, Editura Polirom, Iași, 2004, 2010, 2014; tradus în maghiară (Noran, 2009), bulgară (Paradox, 2009), engleză (Northwestern University Press, 2011), franceză (Ginkgo, 2012), cehă (Paseka, 2014; cartea lunii la iLiteratura.cz în mai 2014; pentru această ediție, Jiří Našinec a primit Premiul Joseph Jungmann pentru cea mai bună traducere în limba cehă din anul 2014); Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, 2007; ediția a II-a, 2008; ediția a III-a, Editura Polirom, 2017; tradus în engleză (Twisted Spoon Press, 2014), italiană (Atmosphere Libri, 2014), slovenă (Modrijan Press, 2016), persană (Hanooz, 2018); Distanțe, demoni, aventuri, Editura Tritonic, 2007; Vincent nemuritorul, roman, Editura Curtea Veche, 2008; ediția a II-a, Editura Polirom, 2019; Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, roman, Editura Polirom, 2010; Memorii din biblioteca ideală, Editura Polirom, 2013; Scrisori de la Polul Est, Editura Agol, 2015; Republica, roman, Editura Polirom, 2016; Istoria lacunelor, eseu, Editura Polirom, 2017; Avalon. Secretele emigranților fericiți, roman, Editura Polirom, 2018, 2019.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.