În topul vânzărilor cărților de poezie al lunii ianuarie, întocmit de librăriile Cărturești și publicat în nr.1/2021 al Revistei Familia, volumul Sînt alta al Svetlanei Cârstean s-a clasat pe primul loc. Lucrul e cu atât mai surprinzător (și îmbucurător, se înțelege) cu cât poezia autoarei nu are nimic în comun cu versificările infantile ale unui Iv cel Naiv ori cu kitschul pompos marca Marius Tucă, doi dintre autorii care au avut un relativ solid succes de public (nu și de critică). De altfel, Svetlana Cârstean a figurat și într-un top al meu, neoficial, acum 6 ani, când am hotărât că Gravitație (ed. Trei, 2015) merită titlul de cea mai bună carte de versuri a anului respectiv. Fluența, sugestia imponderabilității & o anumită eleganță a traumei m-au făcut să cred că mă aflam în fața unei adevărate desfășurări de forță lirică.
Lucrurile stau aproximativ la fel și cu acest Sînt alta, o carte care decupează suferința și o așază, de data asta, într-un decor foarte concret al realităților sociale & politice. Mai mult decât în precedentele volume ale autoarei se simte aici intenția de a pune semnul egalității între subiectivitatea afectivă a poetului și drama socială din care se desprinde aceasta. Singurătatea nu mai e privită ca un dar, ci ca o rupere brutală & dureroasă. Solidaritatea, fie și maladivă, e preferabilă oricând tăcerii; dependența e semn de adaptare: „nu sunt pregătită să mă despart de nimeni/ am o noțiune inflexibilă despre apropiere/ corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu” (p. 11). Încăpățânarea cu care autoarea își caută rostul ia uneori forma disponibilității de a-și sacrifica bruma de confort domestic; imaginile care sugerează splendoarea maternității completează această idee a dorinței de a stabili conexiuni puternice (chiar și cu un alterego): „prin toată casa asta goală caut/ o fată/ și nici măcar nu e o diferență prea mare/ față de visul în care alăptam o fetiță/ și-o strîngeam la piept/ înfășurată-ntr-un șal roz/ ca și cum mi-ar fi fost foarte necunoscută/ ca și cum mila s-ar fi revărsat din mine odată cu laptele” (p. 15).
Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii.
Nu e întâmplător ales titlul acestui volum. Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii. Lucrurile se schimbă, așa cum se schimbă și sentimentele, așa cum o fac și senzațiile care însoțesc o amintire ori felul în care ne raportăm la vechile noastre obsesii. Și primul pas e dinamitarea clișeelor care au stat la baza greșitei percepții despre solitudine: „această gîndire romantică te va ruina mai departe/ această idealizare a sinelui singuratic abandonat în fața ușii/ de la intrare/ nu va-nceta să te ruineze/ spui tu/ privind peste gard acolo unde ai fost odată acasă” (p. 19). Tonul cvasi-didactic e și el prezent în mici fulgurații cu rol de „axiomă”: „să te sperie orice contact rupt/ orice conexiune întreruptă/ nu e semn de maturitate” (p. 21).
Cu toate eforturile de a stabili o congruență (necesară pentru supraviețuire) între „mine” și „restul lumii”, există momente în care luciditatea te obligă să recunoști falimentul minor al acestei splendide minciuni care e iluzia de a aparține în totalitate prezentului & realului. Singurele proprietăți importante sunt acelea pe care le poți exersa în aceeași singurătate pe care credeai că, pe drumul cunoașterii și al devenirii, ai abandonat-o ca pe o piele de șarpe: „la sfîrșitul zilei/ nebunia e singurul bun pe care îl ai/ singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni/ o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile/ de-o parte și de alta a drumului/ în timp ce te îndrepți spre casă” (p. 31). Întotdeauna vor rămâne reziduuri care se încăpățânează să-ți însoțească existența, indiferent de evoluția ta, cel în mintea căruia ele și-au găsit adăpost. Numai că, de data aceasta, ele pot deveni doar un murmur liniștitor, fără tumultul de odinioară. Suntem obișnuiți cu durerea, pe care o cultivăm acum aproape canonic, dintr-o dorință ascunsă de a păstra intactă o anume tradiție sentimentală. Chiar diminuată, ea nu pierde nimic din prezență: „În familia asta avem obiceiul să plîngem./ Din lipsa oricărui ritual, din cauza dezordinii/ Plînsul fără justificare ritualică/ Un bocet neîntrerupt/ O flacără a durerii pe care trebuie să o ținem aprinsă/ Întruna/ Și ne e frică dacă se stinge/ Cineva trebuie atunci repede să-nceapă să plîngă/ Ca durerea să nu dispară din casele din oasele noastre” (p.63).
Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic.
Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic: „în fiecare zi las apa să curgă nu mă gîndesc la binele pămîntului/ dar nici la al meu/ numai la nevoia de a se auzi în lumea asta ape care curg/ numai la nevoia de a auzi zilnic ceva care nu se sfîrșește/ în fiecare zi creez iluzia abundenței/ las apa să curgă/ până cînd mierle zglobii încep să ciripească/ pe marginea chiuvetei” (p. 89). Ideea de continuitate a beției existențiale, de miracol al infinitului e surprinsă cu mirarea cu care poți descoperi că nici moartea, ca punctus terminus, nu poate învinge memoria. Autoarea constată, cu o detașare îndărătul căreia se ghicește speranța, că uitarea nu e întotdeauna apanajul extincției fizice: „am văzut morți care ne-au supraviețuit nouă celor vii/ atît de glorios/ și natural/ triumful lor/ ne-a convins/ că moartea nu-i cea mai bună soluție pentru uitare” (p. 93).
Pe de altă parte, o asemenea deschidere către mărturia intimă & netrucată nu putea scăpa de anumite locuri comune, mici truisme care dau un farmec frivol construcției volumului, altfel foarte bine închegat. Autoarea frizează uneori patetismul, însă o face cu convingerea că sinceritatea e întotdeauna salvatoare și că ea cântărește mai greu decât cosmetizarea ipocrită ori decât vanitatea de a fi mereu în răspăr. Ai uneori senzația că autoarea ți se confesează în jurul unei căni cu ceai fierbinte, într-o dimineață rece din care niciunul nu vreți să vă exilați: „toți acei ani în care nu credeai că/dacă te tai curge sînge și te doare/ toți acei ani în care atît de tînără/ era carnea ta și corpul tău atît de sănătos/ încît nici n-aveai habar că exiști/ cei mai buni ani din orice viață posibilă” (p. 98).
Cu o coerență discursivă remarcabilă, cu un extraordinar apetit autodemascator, Svetlana Cârstean scrie aici o strălucitoare poezie a posttraumei. Lectorul nu are altă variantă decât să asiste fascinat la acest spectacol al devoalării secretelor, mai ales pentru că autoarea însăși i s-a strecurat în minte, de unde îl ghidează & convinge că e parte a unui întreg care-l depășește și-l cuprinde în același timp: „sînt efectul tău/ al gîndului tău/ al unuia dintre gîndurile tale/ ascunse/ al tuturor gîndurilor tale din această clipă// în care citești” (p. 39).
Iată cum iubitorii de poezie care au călcat pragul librăriilor Cărturești în ianuarie nu s-au înșelat deloc.
