Pușcăriașul Alberto din Soldații. Poveste din Ferentari e înlocuit aici de Florin, artificialul polițist, situat, evident, de cealaltă parte a libertății. Numai că astfel e și mai zăvorât în multitraumele eliberate parțial (prin defulările sexuale). Fără îndoială că cititorii lui Schiop se scarpină în cap și senzația de déjà-vu e copleșitoare.
„All in all”, romanul e dezasamblat, scris parcă într-o doară, sub semnul unui zeu al miserupismului erotoman. La un moment dat, Autorul s-a trezit din transa epigonică și-a încercat să valorizeze un balon de săpun. Oricâtă teorie toarnă la fundația de chirpici, edificiul se clatină la orice adiere. N-am înțeles de ce n-a renunțat Schiop la toate ticurile romglezești, de unde atâtea erori ortografice, în cascadă, cum de spațiile mici n-au o minimă densitate….? Toate detonează un text pe care, sunt sigur, autorul îl simte șubred și irecuperabil, dar pe care-l cârpește la vedere. Lărgindu-l ca o gumă de mestecat pe care nu știe unde s-o lipească fără să fie văzut.
Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații.
Nu-i rămâne mare lucru. După o primă parte dinamică, legată, tensionată, urmează un kebab narativ, „cu de toate”: anecdotică digresivă, reproducere de orice, fragmentarism, numai să fie ceva, de la dialoguri, istorii la amănunte care n-au de-a face cu povestea propriu-zisă, nici n-o crestează în vreun fel. Cum umplutura n-are nici tinichea, ultima se(x)cțiune este și cea în care adevăratul Schiop caută să fardeze catastrofa. Livrează teorii post-, numai că împăcarea cu practica eșecului amoros e tardivă și are tot atâta sens ca un chef ratat înainte să înceapă.
Cea mai slabă carte semnată de Adrian Schiop este scrisă parcă în scârba contratimpului. Când jocul devine serios, el dă bir cu fugiții sau aruncă din balcon un contraepilog socio-antropologic, care salvează din toate reziduurile povestea unor capricii la masculin.
Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații.
Un scriitor ajuns prizonierul propriei maniere.
