Oglinda de cuvinte. Despre Theodoros (I)

616 vizualizări
Citiți în 15 de minute
Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas, București, 2022

Mirarea lui Aureliano Segundo avea noimă: puteau fi adevărate poveștile despre femeia care mănâncă numai boabe de orez cu bețișoare sau istoria pescarului ce mulțumește unui confrate dăruindu-i un pește cu diamant în burtă? Dar dorințele împlinite cu lampa fermecată și cele despre covoarele zburătoare? Mama, Ursula Iguarán, răspunde suspinând că există doar un adevăr: lumea „se sfârșește încetul cu încetul”, iar cele citite nu se întorc. În plus, cartea cu pagini lipsă, fără coperți și titlu, din care află năzdrăvăniile lumii micul Aureliano, confirmă evidența: totul se încheie. Apocalipsa din finalul Unui veac de singurătate atrage interpretări utile: uraganul biblic, declanșat pe măsură ce Aureliano citește manuscrisul, are în cartea lui Márquez sensul tardivei, dar esențialei sincronizări cu viața, clipa și textul. Mai mult, descifrarea pergamentului intermediază privirea „într-o oglindă de cuvinte”. Laolaltă cu blestemul semințiilor, mesajul se aseamănă cu variantele din Theodoros, doar cu sens răsturnat: de la bun început, lumea e oglindă de cuvinte, iar singurătatea, nu familia, activează trama.

Cred că Un veac de singurătate și Theodoros pot fi reduse la versul profetic al lui Mallarmé – „Lumea există ca să sfârșească într-o carte”! Chiar așa. Motoul ales de Cărtărescu din Apocalipsa lui Ioan mută atenția de la Carte spre provocare: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?”. Nimeni, în cer, pe pământ și sub pământ nu îndrăznește, pentru că soluția se află la „Mielul cel înjunghiat”. Eroul lui Márquez se lasă resorbit în revelația că totul aparține cărții; în Theodoros, Cartea este judecată de Însuși Dumnezeu, iar dacă îngerii transcriu viețile muritorilor, Judecătorul poate fi, întâi de toate, Cititorul. Care se lasă pradă narațiunilor inclusiv reacționând, semn că lumea sfârșește într-adevăr într-o carte, dar sensul îl decide nu creatorul, cât cititorul suprem.

Convenția lui Cărtărescu din Theodoros sancționează conceptul de final romanesc, căci dincolo de toate, un roman despre sfârșit trebui să se încheie memorabil. Formula „Dacă ea (cartea) va fi primită în ceruri, va fi apoi primită și pe pământ” lasă dâre în memoria cititorilor și interpreților, pentru că saga bizantină a lui Cărtărescu închide cercul Levantului într-un quest nietzschean, ghidat prin Dostoievski. Asta însemnând că, dacă Levantul acoperea poezia Bizanțului autohton, Theodoros consacră triada identitară (Tudor-Theodoros-Tewodros) în aspirația Sfintei Treimi. Nu oricum. Căci cele trei identități-condiții sunt totodată cercuri și teofanii, miraje și tărâmuri, ceruri și lumi pe care urcă și coboară în ritmul impus de naratorii de sus ce transcriu spectacolul de jos.

Pe scena lumii, viața contează mai puțin. Nu ca la Miron Costin. Ci viața morții sau moartea din viață, așa cum naratorii prelucrează ludic viața din lume și lumea din viață. Spun „naratorii” fără intenție polifonică, deși romanul acoperă și acest aspect. Cale de sute de pagini, indiciile perspectivei narative spune că „noi” deținem supremația. Iar „noi” se adresează direct protagonistului ca instanță colectivă, multiplă; desigur, persoana I plural derutează prin atitudinea intrigantă și cauterizantă asupra evenimentelor. Adeseori, trăsătura de bază este anticiparea, ca la Márquez, încât Istoria se răsucește în spirala temporală a naratorilor ca semn al superiorității ori sustragerii. Abia spre finalul romanului citim că „noi suntem unul singur” uniți de același duh. Sugestia, până atunci, era că instanța „noi” ar fi chiar Treimea, căci atitudinea ierarhiza, fiind superioară îngerilor. Așa încât, problema naratorului colectiv se descifrează prin faptul că superiori îngerilor sunt alți îngeri: arhanghelii. Deloc întâmplător, cei cu acces la chipul Domnului, a cărui strălucire nu poate fi îndurată de ochiul omenesc. În lumină, așadar, se transcrie viața întunecată a lui Theodoros, cel pe care Ion Ghica îl ducea, în geniala sa povestioară din epistola către Alecsandri, în zona istoriei contrafactuale. Din desfătarea tulburătoare, secretă, a narațiunilor lui Ghica se însuflețește în textul lui Cărtărescu ideea mistuirii pe o fantastă hartă a destinului între cer și pământ.

Odisee valahă lărgită macro-bizantin, lumea din Theodoros sfârșește în cuvântul de sus ce atestă eternizarea de jos. Căci instanța textului din romanul lui Cărtărescu aparține lumii stihiilor, de la bun început, nuanțându-se constant, până la finalul narațiunii când identitățile reale, ca în teatru, se lasă dez-văluite. Prin urmare, iată o primă și esențială discrepanță față de cărțile anterioare ale lui Cărtărescu, datorată peliculei narative. O instanță colectivă, să precizăm, căci acest „noi”, din relatare, nicidecum una singură, auctorială și autocrată, noi păstrează vocea ambiguă, substituind lumea, societatea, ca la Faulkner, cel din minunata povestire Un trandafir pentru Emily. Celor șapte arhangheli naratori le corespund, până la saturație, multitudini de simboluri numerologice, ca la Eliade, ce expun universul din Theodoros lecturii epistemologice migrând astfel spre ce numim astăzi roman maximalist sau, în termeni simpli, roman proteic. Istoria mică, de borangic, a lui Theodoros atestă ea însăși un pretext orfic. Cărtărescu forțează totalitatea, nimic altceva decât o maladie sufletească amplificată escatologic.

Decameron bizantin, cu limbaj și expresivitate cum n-am citit de la Fănuș Neagu încoace, Halima valaho-bizantină, fabuloasă Alixăndrie livrescă, replică la Varlaam și Ioasaf, romanul lui Cărtărescu actualizează filonul fantezist din proza noastră, marginalizat de o bună bucată de vreme, spre câștigul realismului.

La nivelul arhetipal al textului, scriitorul realizează o replică a Levant-ului în variantă prozastică. Așa încât, primul nivel al cărții acoperă biblioteca savantă și naiv-populară în care Autorul și naratorii celești impun fastuoasa impuritate semiotică. Nesatisfăcut de fantezia cărților, ca Aureliano, Theodoros se visează Împărat, ba chiar mai presus de divinitate. Jumătatea de revelație a lui Dionis – Oare nu sunt eu însumi Dumne… se transformă în romanul lui Cărtărescu în certitudinea că el, Theodoros, este „împăratul veacurilor trecute și viitoare”. Cunoașterea absolută înghițită de trufia ridicată la condiție de substanță divină. Astfel, topografia fantasmatică din Theodoros produce senzația de preexistență.

Totodată, un realism isteric, în care circuitele istoriografice se sabotează și se combină hipertrofic.

Cel hrănit cu ficțiunile tuturor în copilăria de la Ghergani e un mic și incult Verhovenschi, îmbătat de sine însuși, situat pe drumul fără întoarcere al înstăpânirii, pentru că micul Napoleon dâmbovițean împlinește urgența destinului său, din care crima, brutalitatea, până și demonicul se banalizează, de vreme ce păcatul, ca în Demonii, rămâne o chestiune de bun-simț, cum spune personajul dostoievskian, aproape o datorie și un gest nobil. Sluga familiei Ghica ajunsă pe tronul Etiopiei împlinește maleficul lui Stavroghin și satanismul lui Dionis, dialogând intratextual.

Pe de altă parte, Theodoros este alegoria destinului aflat sub recidiva mândriei desăvârșite. Sigur că romanul se poate alătura unei familii de ficțiuni celebre, de la Mă numesc Roșu de Pamuk, Baudolino al lui Eco, Salammbô și Legenda Sfântului Iulian cel Ospitalier de Flaubert, Copiii din miez de noapte de Rushdie,nemaivorbind de cărțile lui Mann, Llosa și Márquez, deasupra cărora tronează același Pynchon din Gravitația curcubeului și V. Însă meritul dintâi al cărții lui Cărtărescu este că regenerează în cititor literatura română uitată, de la cronicari la Radu Rosetti, Ion Ghica, Hașdeu, Negruzzi, Bolintineanu, Odobescu, Alexandrescu și așa mai departe, fără să ignore textele ieșite din pretențiile actualității.

Decameron bizantin, cu limbaj și expresivitate cum n-am citit de la Fănuș Neagu încoace, Halima valaho-bizantină, fabuloasă Alixăndrie livrescă, replică la Varlaam și Ioasaf, romanul lui Cărtărescu actualizează filonul fantezist din proza noastră, marginalizat de o bună bucată de vreme, spre câștigul realismului. Sunt de recitit romanele semnate de Eugen Barbu, Dana Dumitriu, Nicolae Strâmbeanu, Nichita Danilov, Diana Adamek, Alexandru Ecovoiu și Radu Paraschivescu (cel din Fluturele negru), până la regretatul Radu Niciporuc și Andrei Cornea, cel din Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia, la Simona Antonescu, Ruxandra Ivăncescu și alții. Oricum ne-am raporta la proza lui Cărtărescu, să recunoaștem că, în actualitate, cărțile lui stimulează recitirea literaturii care, din nefericire, nu se găsește nici în manuale, ba aproape dispare din cursurile universitare.

Închei cu precizarea că nu există niciunde în romanele lui Cărtărescu atât de multă culoare și euforie ca în Theodoros. Amintesc doar cum, asemeni unui Andrei Rubliov în aventuri glocale, pictorul Sisoe pictează nu doar pânzele corăbiilor, ci întreg arhipelagul mediteraneean, reproducând operele pe care cititorul le recunoaște, de la artiștii renascentiști și cei ai barocului, până la suprarealiști.

În imensa pinacotecă în care e transformată lumea din Theodoros totul este posibil.

Similar, se poate aminti episodul în care Bucureștiul mocirlos este invadat de zmeiele multicolore și așa mai departe. Despre personajele, sistemul și alte poetici romanești din Theodoros în articolul următor.

Metaficțiune enciclopedică a istoriilor mici și mari, cu pornire în Scrisoarea către Alecsandri a extraordinarului Ion Ghica, Theodoros propune o micro-teogonie speculară, fabuloasă hagiografie bizantină scrisă cu ambiția modificării apocalipsei și a substituirii divinității.

Marius Miheț, critic și istoric literar. Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”. Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia. A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”