1. Cum s-a conturat ideea volumului „Hasdeu. Duhuri”?
M-am numărat încă de la început printre fanii declarați ai colecției Biografii romanțate de la Polirom. Totodată, priveam cu un fel de jind cărțile respective și nutream nu doar admirație, ci și, o recunosc, invidie pentru autorii care reușiseră să scrie una. Ce demers descurajant! Ce volum de muncă! Sute de ore de studiu, urmate de sute de ore de scris. Ce răspundere covârșitoare, să știi că omul pe care tu îl înfățișezi va fi văzut de ceilalți prin prisma cuvintelor tale. Cât de mari șansele de eșec!
Îmi doream să scriu o astfel de carte, dar în același timp eram îngrozit. Iarăși, nu puteam să mă hotărăsc pe cine să aleg. Aurel Vlaicu? Grigore Antipa? Rebreanu? Camil Petrescu? Vasile Voiculescu? Bacovia? În urma discuțiilor purtate cu Adrian Botez, coordonatorul colecției, am ajuns la Hasdeu. Simțeam o oarecare fascinație pentru ilustrul cărturar, mereu închipuit în ipostaza sa de mag bătrân. Scrisesem proză fantastică, scrisesem proză istorică. Mai trăisem în veacul al XIX-lea în anii în care lucram la „Diluvium”. Apoi, măruntele coincidențe pe care, dacă le căutăm, le găsim. Faptul că prima mea excursie cu școala a fost la Castelul din Câmpina, faptul că în facultate am avut cursuri, printre altele, pe strada Franceză, la câțiva pași de casa în care s-a născut Iulia, faptul că vreme de mulți ani Filiala „B.P. Hasdeu” a Bibliotecii Metropolitane a fost biblioteca pe care o frecventam cel mai des, în fine, faptul că una dintre fiicele mele este, întâmplător, elevă la C.N. „Iulia Hasdeu”, unde o va urma, cel mai probabil, și mezina.
Departe de mine să insinuez că acestea sunt semne, că așa mi-a fost mie scris, dar cred că adeseori este bine să te lași în voia lucrurilor, să nu te împotrivești, să nu le forțezi, ci să le primești așa cum se așază. În ciuda intenției de a chibzui îndelung, m-am aruncat în gol, am făcut un leap of faith. Am căutat cu îndârjire aspectele mai puțin cunoscute ale vieții lui BPH, iar povestea sa m-a prins imediat și nu mi-a mai dat drumul. O viață năucitoare, de roman, pe care am simțit nevoia s-o prezint în întregime. N-am putut să aleg doar un episod sau doar o perioadă, se pierdea prea mult.
Ideea cadrului a venit pe loc, din nevoia de a oferi și o analiză postfaptică. Am citit, am schițat un plan, am citit, am schimbat planul, am citit, am scris un capitol, am citit, am rescris capitolul, am citit. Poate studiul este singurul meu merit în tot ce a ieșit. Povestea nu-i a mea, e a lui Hasdeu, ideile nu sunt ale mele, sunt ale lui. Eu am fost doar o pereche de ochi și două mâini.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Aceasta nu este o carte pe care am scris-o. Este o carte care „s-a scris”. Dimineață după dimineață, cu ibricul de cafea lângă mine, am simțit că nu sunt altceva decât trupul care mijlocește așternerea pe hârtie a slovelor. Nu mă refer aici la transe mistice, sunt un tip sceptic din fire, ci la faptul că odată ce am înțeles epoca și oamenii săi, odată ce m-am pus în pielea protagonistului și am suprapus mintea sa peste a mea — revelând asemănările și evidentele deosebiri —, totul a venit de la sine. Este o carte care s-a scris cu o ușurință consternantă. N-am simțit nici oboseală, nici încordare. Emoție da, cât cuprinde.
Partea cea mai anevoioasă a procesului a fost, firește, documentarea. Mii de pagini de operă hasdeiană — vezi cele patru tomuri editate de Academia Română —, mii de pagini de biografii, tratate de istorie, psihologie și spiritism. Călătorii și lungi cutreierări pe străduțe dosite. Imersarea în veacul tratat prin diverse forme de cultură la care m-am expus constant și cvasiexclusiv de-a lungul perioadei de scriere a romanului, un exercițiu pe care-l fac de fiecare dată când acțiunea cărții la care lucrez mă depărtează de prezent.
Marea provocare a constat însă în multitudinea de informații contradictorii. Una spuneau apropiații lui Hasdeu, alta spuneau adversarii săi și alta spunea el însuși. Ați crede că este simplu, alegerea evidentă este ultima variantă, însă BPH avea vădite înclinații spre mitomanie. Este un narator necreditabil al propriei vieți. A trebuit, așadar, să stabilesc care sunt sursele de încredere, ce este plauzibil, ce se potrivește adevărului istoric, așa cum îl cunoaștem astăzi — nu vreau să intru aici în discuția despre cine stabilește care-i amintitul adevăr. Tind să cred că rezultatul este o versiune cât se poate de verosimilă a întâmplărilor. Cât despre cugetări, convingeri și atitudini, acestea nu-mi aparțin.
De altfel, după ce am isprăvit, am privit manuscrisul cu puternica impresie că tot ce-mi aparține din el sunt hârtia și cerneala.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Hasdeu. Duhuri”?
Un scriitor n-ar trebui să încerce niciodată să impună modul în care cartea sa este citită. Dacă suntem nevoiți să explicăm „ce a vrut să spună autorul”, înseamnă că am eșuat. E ca și cum ai explica un banc. Oricât de alegorică, metaforică sau ermetică se dorește a fi o operă, indiciile trebuie să se găsească acolo. Sigur, nu toți cititorii le vor vedea sau le vor urma, ci doar unii, aceia pentru care, de fapt, scrii.
Deși n-o să spun cum ar trebui citit acest roman — faptul că nu este o biografie, ci o biografie romanțată ar trebui să-i dea cititorului cheia de lectură —, pot spune ce mi-aș dori de la el. E o carte care s-ar împlini doar în măsura în care ar readuce în prima linie personalitatea pe care o tratează. Hasdeu a fost, în bună măsură, uitat. Aproape tot ce a rămas din amintirea sa este povestea tragică a Iuliei, în speță moartea prematură a copilei și îmbrățișarea spiritismului de către părintele ei. Mai știm câteva legende urbane despre Castelul din Câmpina și ne mai sună cumva cunoscut „Răzvan și Vidra” și „Ioan Vodă cel Cumplit”. Colosala contribuție a lui BPH la lingvistică și istoriografie este astăzi trecută cu vederea, mai interesează cel mult o mână de cărturari. Importanța sa în cultura română este în mod nedrept subestimată.
Eu nu am vrut să scriu un roman senzaționalist, să fac un spectacol grotesc din suferința unui om. Mi-am dorit, în primul rând, să-l cunosc. I-am citit nu doar proza, poezia și teatrul, nu doar lucrările științifice, ci și articolele de ziar și cuvântările și, cel mai important, însemnările de jurnal și corespondența intimă. Poate mă amăgesc, dar vreau să cred că l-am înțeles, în măsura în care o minte de o asemenea capacitate și complexitate poate fi înțeleasă. Abia apoi am încercat să-l înfățișez cu toate calitățile și defectele sale, un om în carne și oase, teribil de orgolios, pătimaș și hedonist — nu sunt adeptul îndemnului de mortuis nil nisi bonum dicendum est —, dar și un tată iubitor, un gazetar și un politician incoruptibil și un erudit cu un intelect fabulos. Un om incapabil să treacă neobservat, ale cărui amprente încă se văd pe tot ce a atins.
Doar așa am simțit că-i fac dreptate, printr-un soi de spovedanie pe care simt că ar fi dorit s-o facă, să-și despovăreze sufletul, dacă nu l-ar fi împiedicat formidabila trufie. M-aș bucura dacă acest demers al meu va stârni în cititori apetitul pentru a afla mai multe despre personalitățile date de țara aceasta doar aparent săracă în nume mari, nu numai cele înfățișate în celelalte șaisprezece biografii romanțate ale colecției de față, ci și altele cu o soartă încă mai nedreaptă, cele cu totul uitate, căci uitarea este cea mai mare jignire care i se poate aduce unui om.
