Un revoltat din paradis

Saramago este un scriitor care trăiește limitele dintre plinătatea vieții și resturile ei.

164 vizualizări
Citiți în 17 de minute
José Saramago, Jurnalul din anii Nobelului, traducere din portugheză și note de Simina Popa, Iași, Editura Polirom, 2021.

În scrierile de non-ficțiune, José Saramago face tot posibilul să-l urăști. Enervant la culme, el irită până atinge nivelul critic de sensibilitate din cititor, pe care-l intuiește după firea proprie, de copil învățat cu pământul, cu ritmul muncii, dar și cu divagațiile viselor. Când simte că exagerează, reduce modulațiile discursului ca un DJ din anii șaptezeci pe care-ți vine să-l feliciți, nu să-i trântești aparatura. Venit de jos ca Istrati al nostru, autodidact cu măsură, Saramago s-a instruit în publicistica de stat până la epurările portugheze din 1975, după care se dedică literaturii. Dar și unei femei mai tinere cu aproape trei decenii. Neconvențional, se asigură, în orice tip de discurs, că cititorul pricepe cum răul se naște din pierderea simțului etic din existență. Consecință a faptelor noastre, răul nu stă la aceeași masă cu moartea – fiind cu neputință s-o înșelăm. Până la sfârșitul vieții, retras pe insula paradisiacă unde și-a construit o casă ideală, Saramago face și scrie de toate: conferințe, congrese, publicistică, memorialistică, eseuri, teatru, ficțiune, răspunde cititorilor și se lasă intervievat. Fluxul asfixiant al neoliberalismelor, cum le numea, îl conving să rămână de stânga. Dar și pentru că, astfel, el simte că are parte de coerența ce le lipsește altor orientări ideologice. Mărturisesc că, din acest punct de vedere, Saramago m-a pierdut când zice, cu emfază, că a fi comunist sau socialist e „o stare de spirit”.  Fără îndoială că, de pe Insula Lanzarote, din marea familie a Canarelor, orice rău e invizibil dacă-l fardezi cu discursuri atrăgătoare. Nemaivorbind că, de cealaltă parte a paradisului său, la Răsărit, lumea nu trăia nicidecum o stare de spirit, eventual în spirt. O lume în formol, asta era lumea de sub Cupola de Fier. Însă n-avea de unde ști un autor incapabil să scrie ficțiune fără subtext politic din mijlocul edenului portughez. De aceea, publicistica și cronicile sale politice, deși detaliate și exaltate, n-ajung la fileu. Cum se întâmplă adesea cu scriitorii care vor să fie și repere sociale, orice atitudine politică derapează, la un moment dat, în caraghioslâc. 

Întotdeauna mi-a plăcut la portughez fervoarea din jurul ideilor. Mocnită, ținută în frâu, tactică. Îndărătul ei, omul răbufnea. Toate cărțile lui sunt, într-o formă sau alta, produsul unui asemenea proces. Expert al distopiilor născute din revolta socială, scriitorul își trăiește propria utopie în anul primirii Nobelului literar. Ritmul consacrat al Caietelor din Lanzarote nu se pierde decât atunci când deplasările îl obligă să dezerteze de la masa de scris. Ghinioanele tehnice din anul de grație amână editarea volumului până târziu, după apariția Peșterii. Așa încât, la douăzeci de ani de la consemnările electronice, apare jurnalul cu evenimentele din 1998. Renașterea Caietului cu numărul șase din serie înseamnă și reinventarea scriitorului: care notează direct pe blog, afurisind laptopul care l-a trădat. Tomul a apărut la noi cu titlul Caietul. Texte scrise pentru blog (2010) și Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog (2011) – ambele traduse de Simina Popa, o traducătoare atașată și inteligentă. Am ales să scriu despre cele două pentru că, dincolo de laboratorul de creație la care avem acces, două fenomene se regăsesc în actualitate. Primul – Nobelul literar. Celebrat în actualitate, cu mize enorme, inclusiv financiare, la casele de pariuri, el riscă să perimeze numele vehiculate. Urgența întoarcerii la trecut este cu atât mai ispititoare. În al doilea rând, dacă un nobelizat scrie pe blog, de ce ele n-au supraviețuit prezentului? Adepții conservatori activau mereu lozinca: fără numele grele din cultură, platformele n-au sens. Iată că n-a reușit nici Saramago. Din punctul meu de vedere, o cauză ar fi twitterizarea blogurilor. Cititorii s-au întors la cartea tradițională și preferă să parcurgă opiniile scurte și comprimate, mai ales că ele privesc chestiuni extraliterare. Astfel se întâmplă și cu interviurile clasice, astăzi, contestate de podcasturi. Sau, mă rog, îmbunătățite vizual și auditiv. Senzațiile de intimitate și autenticitate întrec artificialul din dialogurile… scrise.

Nu știu alții cum sunt, dar Saramago poate ține aproape cititorul pretențios, chiar lipsit de mijloace sofisticate. Pentru că, în toate, el ne conduce spre alcătuirea unei imagini. De care nu poți scăpa ușor.

În fine, Saramago nu se dă în lături de la nimic modern. Adoră civilizația, progresul tehnic, dar rămâne cu preferințele ideologiei din tinerețe. Din aceste ultime jurnale ale lui Saramago reținem că anul Nobelului începe ca un roman. Scriitorul notează în tihnă, descrie minuțios, elaborează faptul mărunt, gata oricând să transforme banalul în ficțiune. Are și material pe măsură, pretutindeni. Dacă nu știați, Lanzarote este o insulă vulcanică din Canare, mai apropiată de Africa decât de Europa. Fără îndoială că putem vorbi despre un jurnal al paradisului. Dar care e sabotat de tot felul de evenimente fără legături între ele. Ca alți autoficționari, Saramago tocmai trece prin starea privilegiată a senectuții, care înseamnă că poate spune orice fără să suspine sau să roșească. Își permite să mediteze la modul ideal de întrebuințare a clipelor. Dacă acordul cu propria eternitate e plauzibil, zgomotoase sunt lecturile lui critice. Despre cartea lui Roger Garaudy n-are nimic bun de spus, dar o reia după decenii, cu un ochi la știrea zilei și cu celălalt contemplând paradisul de lângă el, Saramago e prizonierul propriei dualități. Unica desfătare care nu dă greș rămâne lectura scriitorilor admirați. Pe Lygia Fagundes Telles, de pildă, o citește „cuvânt cu cuvânt”, chiar dacă discursul ei se pierde pe drum, e doar o aparență, pentru că se rotunjește plin de sens. Sentimentul abrupt care însoțește scrisul lui Saramago este că timpul are motivele pe care ceasurile nu le cunosc. Va afirma exaltat că „pentru timp nu există înainte și după, pentru timp există numai acum”.

Obiectivat în critic literar, memorialist, diarist și fotograf al prezentului, Saramago meditează cu clepsidra în față. Să spunem repede că prozatorul se încrede într-o memorie capricioasă, ca să nu-i zic neverosimilă: o memorie mereu identică cu ea însăși și totuși transfigurată. Paradoxul locuit de Saramago în textele lui seamănă cu pasiunea soldatului ce-și contemplă cicatricile. Se prea poate să exagerez, dar nu pot pricepe altfel textele lui, care te îndepărtează totdeauna de inocență. Tăios și sobru în declamații, portughezul scrie cu povara unui sentiment al ridicolului ce ne înconjoară – boală fără leac. Fără excepție, intervențiile lui publicistice și cele conferențiate sunt remarcabile. În Mâna care împinge leagănul…, ideea în jurul căreia pivotează naratorul este că lumea a fost mereu condusă de femei, ele împingând leagănele noastre, ale tuturor, și noi, mai departe, am fost împinși de promisiunile de eternitatea spre care ne-au îndreptat religia, politica și alte idei, toate aducând aproape adecvarea interioară, chiar dacă bizară, la realitate. Cu revelația asta n-am știut ce să facem; Saramago crede că, ajunși aici, am constatat că marile minciuni „sunt primele care cred profund în înșelăciunile pe care le proclamă drept adevăruri” – asta ar fi metafora mâinii care ne leagănă astăzi… Saramago nu scrie pentru sine. Nici în discursul de acceptare de la Academia Suedeză nu ajunge la el decât prin bunici și modelele personajelor care-au dat viață ficțiunilor sale. Cu gândul la cititor ca la un mic dumnezeu, autorul caută să fie imprevizibil. Cum sunt și poemele lui, și dramaturgia, la care nimeni nu se aștepta.

Majoritatea scriitorilor suferă de trauma insignifiantului. Nu și Saramago. N-are vreme, omul e prins cu proiecte, teoreticianul dezbate idei de dimineața până seara, din Europa în Mexic și înapoi, știrile zilei îl îndrăcesc, iar circumstanțele sunt un soi de inspirație eficientă. Lipsind contextul, își îngăduie să fie euforic cu ideile autoprovocate. Obsedat nu de oglindă, ci de imanența sa, Saramago caută tonalitatea în proiecte ce pot stabili cadrul narativ sau cel puțin o antenă ontologică. Așa sunt eseurile de critică literară. Sigur, fără să elaboreze termeni noi, dar noțiunile capătă vrajă nouă în naturalețea demonstrațiilor. El poate să facă diferențe subtile, cum ar fi între atmosfera narativă expresionistă și tonalitățile burlești, după cum poate observa în interiorul textelor citite cum se alcătuiește un abis obscen cu rol de prăpastie ce agață cititorul. Poezie pură? Desigur. Nu știu alții cum sunt, dar Saramago poate ține aproape cititorul pretențios, chiar lipsit de mijloace sofisticate. Pentru că, în toate, el ne conduce spre alcătuirea unei imagini. De care nu poți scăpa ușor. Cum e și aceasta, de exemplu, prin care ne invită să privim într-o operă ca și cum am fi în interiorul infinit al unui ochean întors… Pictor suprarealist în critica literară, Saramago duce povestea tabloului în literatură.

Niciodată plictisitoare, fără să încetinească anduranța ideilor de orice s-ar ciocni, lumile lui Saramago sunt alcătuite din resturi de doctrine și ruine materialiste, din sisteme strivite de altele, de etici pe care timpul le-a uzat și le-a făcut zadarnice. Povești, fabule, iubirea și ura în labirint, obiceiurile pierdute în legende, speranțele moarte care au născut convingeri, fericirile posibile și fragmentele de dumnezeire, resurecția răului, neuitând de corp – în care bătăliile se uită și se trezesc, toate sunt nelipsite când Saramago scrie ficțiunile tablourilor pe care le imaginează.

Citind afirmațiile lui, o să vă întrebați cum trebuie să fie romanul astăzi? Saramago este un scriitor care trăiește limitele dintre plinătatea vieții și resturile ei. Obsesia pentru rămășițele de lume și umanitate cred că stă la baza circuitelor din proza lui, în care universul se răstoarnă și e contestat în vertijuri absolute, care înseamnă că deasupra și dedesubtul sunt identice, că ochii nu văd altceva decât absența lor. Scriitor al distopiilor memorabile și proroc al orbirilor contemporane, Saramago a scris o viață despre infernuri, trăind în paradis. De aici, el iartă, dar nu uită. Situat împotriva diluării identităților într-un multiculturalism universal, el răspunde cu manta, luând drept pretext scrisoarea cutărui cititor. Deloc întâmplător, el reține un rezumat al gândirii lui Bento de Jesus Caraça. El sună așa: „Dacă omul e format de împrejurări, atunci va fi nevoie ca împrejurările să fie formate omenește.” Până la moarte, Saramago a căutat expresia fericită din împrejurările care l-au alcătuit și de care s-a dezis pentru a-și reconfirma identitatea.

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”