Pare de la sine înțeles faptul că standardele morale cele mai exigente, asumate ca filosofie de viață, pot deschide nu doar un orizont al stimei aflat în proximitatea imaculării, ci și o rezervă firească, întemeiată pe mult prea umana suspiciune. Dintre cele șase școli de filosofie invocate de Pierre Hadot (Filosofia ca mod de viață), anume platonismul, aristotelismul, stoicismul, cinismul, epicureismul și scepticismul, cel de-al treilea poate pretinde, din perspectivă etică, excelența. De la Zenon din Kition și până la Epictet, gândirea stoică a reclamat cu neostoită vehemență necesitatea armoniei dintre idee și faptă, dintre gând și viață. Filosofia, înainte de-a fi speculație, este o normă de conduită, veghind asupra comportamentului și construind o atitudine în stare să încoroneze un destin virtuos. Numai că invocata armonie poate fi surprinsă, uneori, într-un defect de situare, într-o disonanță. E ca și când o anume oboseală se instalează sau chiar o rutină, pricinuindu-le marilor asceți clipe de rătăcire, nu doar reverii hedoniste, ci de-a dreptul acțiuni menite să descumpănească. Ipocrizia este, se pare, o ipostază imposibil de evitat, mai ales atunci când glăsuiești de la amvonul învăluit în miresmele principiilor divine. Iată mai jos câteva indicii cu privire la flagrantul de impostură, cu atât mai stânjenitor cu cât se aplică unora ce, de două milenii, execută recitative cu privire la înțelepciunea în absolut.
Filosofia, înainte de-a fi speculație, este o normă de conduită, veghind asupra comportamentului și construind o atitudine în stare să încoroneze un destin virtuos.
Cel mai vulnerabil la o analiză privind armonia dintre doctrina stoică adoptată și faptele rămase în „ciurul istoriei” este Seneca. Firește, s-a scris mult despre averea sa uriașă. Nu mai puțin de 300 de milioane de dinari i-au răsfățat zilele celui care, în Scrisori către Luciliu, pretindea, oarecum preventiv la o acuzație postumă, că „a nu putea suporta bogăția este dovada unui suflet slab”, invitându-și interlocutorul epistolar la exerciții de ascetism privind hrana și confortul zilnic („apă, o fiertură și o bucată de pâine de orz”, pat de lemn și cergă), toate astea pentru ca „soarta să nu ne găsească nepregătiți, să ne împrietenim cu sărăcia. Vom fi mai fără teamă bogați, dacă vom ști că nu e prea greu să fim săraci”. Întregul elogiu adus înțelepciunii, virtuților, cumpătării, rațiunii și seninătății în fața morții, accentul pus pe cultivarea eului și ferirea lui de orice patimi pârdalnice, în sfârșit, cultul pentru binele obținut ca efect al unei conștiințe zidite în matricea moralității cad cu totul pieziș dacă punem în termeni de comparație cele zise și cele făptuite. Acuza de ipocrizie devine și mai evidentă când găsim în Scrisoarea a CX-a un citat din Attalus (dascălul de filosofie stoică al lui Seneca, pe vremea împăratului Tiberius, venerat de elevul său pentru principiile morale și spiritul justițiar): „Am disprețuit bogățiile nu fiindcă sunt de prisos, ci fiindcă n-au niciun preț”. Preceptorul lui Nero îl îndeamnă pe Luciliu să mediteze asupra acestor vorbe, asigurându-l că astfel va reuși să fie, nu să pară, fericit, să fie pentru el, nu pentru alții. Acest ideal al sărăciei este formulat de către stoici, fiind o notă comună a filosofiei acestora, dar care va fi regăsit, ca ideologie, în epistolele pauline, în felul de-a se comporta al zeloților (invocați de Catherine Nixey drept primii și cei mai primitivi profanatori ai monumentelor de artă religioasă politeistă), al pelegrinilor medievali și al adepților Sfântului Francisc (propun doar lista foarte scurtă). Numai că elogiul întreprins mai peste tot în Scrisori către Luciliu este unul suspect, câtă vreme bogăția cu totul exorbitantă (comparați cele 300 de milioane de dinari cu salariul mediu pe o lună, de 30 de dinari, de altfel prețul la care Iuda l-ar fi vândut pe Isus Hristos) nu putea fi deloc rodul întâmplării, ci mai cu seamă al talentului de-a chivernisi și a acumula capital pe căi cât se poate de pragmatice.
Apoi, să punem oare doar pe seama vicleniei rațiunii universale (Hegel) faptul că Nero, elevul senatorului Seneca, începând cu vârsta de 11 ani, după cum ne spune Suetoniu în Doisprezece cezari, a devenit în lumea antichității romane din primul secol de după nașterea Mântuitorului, dar și în perspectiva istoriei universale, unul dintre cele mai odioase personaje sub chip uman? Până la un punct, dascălul nu poate fi acuzat de ceea ce devine, o dată maturizat, cel ce a urmat traseul paideic. I se poate reține, eventual, vina de-a fi fost un seducător ratat. Un caracter abject, o secătură denaturată prin instinctele ce se dovedesc a fi mai puternice decât rațiunea nu poate fi deturnat de la destinul său oarecum pre-destinat, doar prin educație. S-au văzut atâtea exemple, chiar în perimetrul istoriei romane, prin care odraslele s-au dovedit a fi în contra-balans total cu părinții lor. Și ce exemplu mai bun am putea da decât cel al lui Marc Aureliu, un reper stoic cât Everestul, al cărui fiu, Commodus, s-a luat la întrecere în fărădelegi și spurcăciuni cu împărații dinastiei Iulio-Claudică și al cărui sfârșit, mijlocit de concubina sa favorită, Marcia, n-a făcut decât să împlinească meritat o viață dezmățată și presărată cu asasinate. Numai că alibiul acesta (al autonomiei fiului sau învățăcelului în raport cu părinții sau magiștrii) stă doar într-un picior. O acuză mult mai gravă la adresa stoicului Seneca se întrezărește din paginile unor cărți scrise, printre alții, despre Nero, mai degrabă decât despre cel în cauză. Este vorba despre complicitate la fărădelege!
Dincolo de profunzimile filosofiei pe care o propune, istoricii conced asupra ideii că Marc Aureliu fie nu a ținut seama de faptele celor din jurul lui, fie a fost indus în eroare de un anturaj malefic.
Edward Gibbon, în Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman (Humanitas, 2018, traducere de Dan Hurmuzescu), din păcate, nu opera completă, ci doar o antologie reprodusă după cea apărută în BPT (1976), aduce în discuție un episod din viața unui alt împărat roman scelerat, Caracalla. După ce-și omoară fratele (Geta), fiul lui Septimiu Sever, îi ordonă lui Papinianus, prefectul pretoriului, să întocmească o apologie menită să-l absolve de asasinat în ochii Senatului și vulgului. Papinianus a ales, totuși, cum spune Gibbon, onoarea, refuzând serviciul solicitat, chiar dacă a fost plătit imediat cu viața („Este mai ușor să comiți decât să justifici un fratricid”, a fost replica plină de demnitate a acestuia, chiar dacă nu împărtășea doctrina stoică). Nu același gest onorabil a fost săvârșit, însă, de către Seneca, într-o împrejurare similară. Tacitus este cel care, în Anale, invocă atitudinea mai mult decât servilă a stoicului nostru. Episodul cu pricina este unul tipic pentru Nero, violent și cabotin, însetat de sânge și obsedat de comploturi. După mai multe tentative de a-și ucide mama (Agrippina), pe motiv că ar fi conspirat cu scopul de a uzurpa puterea, reușește să-și ducă intențiile la bun sfârșit, iar imediat apoi adresează o scrisoare Senatului în care își motivează printr-un șir de alegații mincinoase faptele puse la cale și executate de către supușii stăpâniți de teamă și lașitate. Cel care i-a redactat scrisoarea, potrivit unui scop mârșav, nu în consonanță cu înțelepciunea, adevărul și armonia sufletească, a fost Seneca! „De aceea – menționează Tacitus -, nu Nero, a cărui cruzime întrecea hula tuturora, ci Seneca era vorbit de rău, că scrisese un asemenea discurs, care era o recunoaștere a crimei” (Anale, XIV, 11). Răsplata unui astfel de serviciu a venit puțin mai târziu, după șase ani, când stoicul este obligat de către fostul său elev să se sinucidă, conformându-se poate nu întrutotul în baza filosofiei ce i-a stat drept îndreptar de viață, ci și din niscaiva mustrări de conștiință. Jonas Salzgeber (Cărticica stoicismului, un op ce caută să împletească, după moda timpului nostru, filosofia stoică și NLP-ul, altfel spus, să însăileze, cât de cât, un stoicism post-modern) ne propune un armistițiu: „Prefăcut sau nu, Seneca a dus o viață tumultoasă; a avut parte de bogăție și putere, dar a fost preocupat și de filosofie și introspecție/…/. Stoicismul a rămas o constantă a vieții lui și se regăsește în bună parte din scrisorile sale, utile și motivante”. Nu ne rămâne, pesemne, decât să ajustăm puțin o zicală și să concedem asupra unui bine de conjunctură: fă ce zice stoicul, nu ce face stoicul! Numai că asta ruinează complet premisele însele ale stoicismului, anume deplina potrivire între doctrină și viață.
Un alt stoic, de data asta împărat și nu doar preceptor al unui personaj august, a fost Marc Aureliu, cel despre care se vorbește la superlativ mai în fiecare caz al istoricilor ce-i invocă personalitatea. O face, cu deosebită acuratețe, și Edward Gibbon, în monumentala carte deja invocată, preluând o imagine bine conturată, mai ales în Istoria Augusta, în cel din urmă op considerându-se, pe deplin temei, că împăratul filosof „a întrecut în puritatea vieții pe toți ceilalți împărați”. În memorabila carte Gânduri către sine însuși, autorul, adresându-se unui cititor neștiut, îi cere: „De dimineață, începe să-ți spui: voi întâlni un indiscret, un nerecunoscător, un violent, un perfid, un invidios, un nesociabil; toate acestea li se întâmplă din necunoașterea celor bune și a celor rele”. A cunoaște și a ține seama de ceea ce cunoști sunt premisele necesare ale oricărei înțelepciuni în baza căreia să-ți conduci viața și să aspiri la virtute. A nu ține seama de ceea ce se petrece în jurul tău poate fi un act menit să-ți tulbure viața și să provoace derapaje supărătoare, prin deciziile pe care le iei, cu consecințe grave asupra unui destin comun, familial și public, mai ales dacă ești împărat. Dincolo de profunzimile filosofiei pe care o propune, istoricii conced asupra ideii că Marc Aureliu fie nu a ținut seama de faptele celor din jurul lui, fie a fost indus în eroare de un anturaj malefic. Edward Gibbon constată un reproș pe care i l-au adus contemporanii și urmașii, anume acela că „dragostea lui părtinitoare, pentru un fiu nemernic (Commodus – n.n.) l-a făcut să sacrifice fericirea a milioane de oameni și că și-a ales un succesor din propria sa familie, în loc să-l aleagă din toată Republica”. În același timp, cel „indus în eroare de bunătatea credulă a inimii” (Gibbon) pare să fi suferit de o cecitate cu totul ridicolă, fiind singurul om din tot Imperiul care nu era la curent cu destrăbălările soției sale, Faustina (fiica lui Antoninus Pius, cel ce l-a adoptat astfel încât să ajungă să îmbrace purpura imperială), având în Claudius (consortul cervid al Messalinei) un predecesor la fel de jalnic și luat în tărbaca publică. Mai mult, chiar, în Meditații, Marc Aureliu le mulțumește zeilor pentru că a fost dăruit cu o soție atât de „fidelă, binevoitoare și cu o purtare neprihănită” (E. Gibbon), astfel încât, după moarte, să fie declarată zeiță! Amanții soției sale, se spune în Istoria Augusta, au fost ridicați la cele mai înalte ranguri, iar cel demn de un personaj din Decameronul a ajuns să fie luat în râs de către actorii comici, ca un încornorat sadea. Răspunsul lui la toate acestea? O lipsă de reacție ce parazitează viața unui filosof stoic exemplar, acaparat de virtute, dar refuzând să ia seama la scheletele din debara. Filosofia poate fi sarcastică nu doar atunci când te aștepți mai puțin, ci când faptele sunt îmbiate să se ridice la rangul spiritului. O anumită diferență de natură dă erori de sistem.
