Intimități stranii

Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în jurul unor astfel de stihii gravitează misterul latent oripilant al acestor versuri.

339 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Mircea Andrei Florea, Larvae, Casa de Editură Max Blecher, 2020, 70 p.

Dintre debuturile poetice autohtone ale anului trecut care s-au detașat valoric (Deniz Otay, Mircea Andrei Florea, Teona Galgoțiu, Dumitru Fanfarov și Vlad Mușat), numai unul a îndrăznit să reconceptualizeze în lumina celor mai recente teorii ecocritice raportul – supraexploatat, desigur, de la neomodernism încoace – dintre spațiu și corporalitate. Este vorba despre Larvae, volumul de debut îndelung așteptat al lui Mircea Andrei Florea, cel care își mai etalase proiectul-pilot în 2017, în format digital, la Editura Khora Impex, sub titlul Xeno Canto.

Beneficiind de prerogativele unui thriller psihologic SF în toată regula (trimiterea, de pe coperta 4, a Olgăi Ștefan la Donnie Darko nu e întâmplătoare), versurile din Larvae investighează senzorial condiția subiectului suspendat undeva între dimensiunile normalului și paranormalului. Etimologia leitmotivului cărții ne dă dreptate în acest sens, întrucât „larvae” e termenul latinesc pentru „fantome”. Astfel de ființe – care deși sunt perceptibile, se situează ontologic la limita dintre carnal și spiritual – parazitează câmpurile vizual și tactil ale protagonistului.

Grotescul biologic se decantează abia în decupajele principale ale celor trei secțiuni ale cărții, acolo unde prezența eului aflat în stadiu de larvă asimilează toate particularitățile mediului înconjurător.

Aceste organisme aflate în prima fază evolutivă după ieșirea din ou din bestiarul lui Florea au o morfologie cel puțin bizară. „[I]dentific prezență mutantă/ de la mare distanță”, afirmă poetul în un enunț mă poate bloca sute de ani, și într-adevăr interstițiile volumului sunt presărate, amintindu-ne de construcția discursului narativ din Zenobia naumiană, cu pasaje gazetărești surprinzând evenimente neobișnuite. Jalonând experiențele imediate ale eului, anunțurile cu pricina funcționează ca niște geamanduri ale imaginarului, puncte extreme ale cadrului revelator. Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în jurul unor astfel de stihii gravitează misterul latent oripilant al acestor versuri.

Grotescul biologic se decantează, însă, abia în decupajele principale ale celor trei secțiuni ale cărții, acolo unde prezența eului aflat în stadiu de larvă asimilează toate particularitățile mediului înconjurător: „am văzut pe sub apă/ dihănii cu măști de urs, de bizon, de vulpe și lup/ care își ițeau capetele aproape de mal.” (închid ochii, sunt în casa de vară, găsită de tata). În acest punct, Mircea Andrei Florea reușește să construiască în Larvae un protagonist mutant instinctual, extatic și curios, lubric și endocrin, cu un contur lichefiat de o lumină externă de diverse intensități. Analizându-se minuțios la tot pasul („neted, hipersensibil/ retractil la contact/ mirosind a clor”), acest organism central dobândește o conștiință de sine tranșantă: „asexuat/ pe parcurs alegerile-mi vor detona/ alte alegeri posibile” (am văzut lost, primul sezon). Stadiul de larvă devine astfel și suma tuturor posibilităților de metamorfoză. Iar metamorfoza permite speculații proto-istorice, experimentale, precum în unii oameni pot să își miște urechile, alții. Miza cărții pe acest segment se joacă.

Toate corpurile cu care intră în contact subiectul-larvă reprezintă pentru el „străini stranii” (arrivant), asemeni celor definiți, pe linia lui Derrida, de Timothy Morton în Gândirea ecologică[1]. Pe scurt, în cazul lui repetiția familiarului naște stranietatea („corpus bizar/ cu care poți să te obișnuiești și el tot mai bizar să îți pară”, a fost o seară superbă, după ce muncitorii au plecat), prin urmare nu e nevoie ca acesta să își schimbe coordonatele spațiale ca realitatea să se curbeze din ce în ce mai mult și să înceapă să-i joace feste. Ca în The OA (2016-2019); ca în Dark (2017-2020).

Forța poeziei din Larvae stă, fără-ndoială, în felul cum își livrează reveriile.

Organismele din Larvae interacționează pe principiul parazitării (parazitarea metafizică are loc și ea, numai că prin actul observării – „sclavageam soarele”), majoritatea confirmând imposibila echitate în relațiile inter- și intracorporale: „cauți o gazdă, ieri ai fost larvă, curând/ vei fi pradă, ești nervoasă, dar lasă/ răcoarea artificială/ să te încetinească” (te plimbi din cameră în cameră, te oprești), „cel mai adesea/ mă simt lipsit/ de instinct// hibrid, imit spațiul/ ce m-a primit” (cel mai adesea), „verminele (…) înțeleg ultimul scop// să lâncezească n (sic!) pământ, să se prefacă n (sic!) petrol” (verminele nu simt ură ca oamenii). Derularea acestor întâmplări microcosmice creează nu o dată senzația unei macro-contraipostazieri – realitatea ca simulare. Numai excitabilitatea recurentă face ca itemii informaționali să nu pună monopol pe această lume, îngrădind-o matriceal.

Forța poeziei din Larvae stă, fără-ndoială, în felul cum își livrează reveriile. De pildă, invocarea din iepure famelic e capabilă să-i dea fiori chiar și celui mai stoic cititor: „iepure famelic/ ajuns la canibalism// iepure telepatic, vorbește/ cu mine prin vis// îți ofer spiritul și carnea/ ce le port peste mine// îți ofer spiritul, carnea/ și amintirile mele/ vorbește cu mine”. Prin rimele și asonanțele care trosnesc natural, pe filiera unui Nițescu, pe la încheieturile câte unei strofe, versurile lui Florea reușesc nu de puține ori să radieze dincolo de obiectul contemplat: „se preface naivă și e tristă/ că așa trebuie să se prefacă/ la început mă deranja/ acum mă excită” (e fata asta pe youtube, face asmr).

Ceea ce ar fi fost, totuși, de evitat în construcția acestui proiect poetic de debut sunt inserțiile realist-antropocentrice offtopic, acestea perturbând atmosfera intimă a organismului protagonist. Ba mai mult, motivele precum banii, facultatea, chevroletul cruiser, serialele, filmele porno, raioanele de la supermarket etc. transportă eul înapoi din reveria psiho-chimică („trip”) a ființelor non-umane bizare, în lumea material-morală a umanoizilor: „în timpul săptămânii tata pleca (…)/ să vândă șampon și cosmetice naturale/ să-i introducă pe oameni din sate/ în schemele sale piramidale” (închid ochii, sunt în casa de vară, găsită de tata). Ecologie întreruptă de economie – două domenii surori, dar vitrege. Nu mai puțin deranjante sunt și unele stridențe precum masturbarea excesivă și micro-scabrozitățile fiziologice care, coroborate cu instrumentele capitaliste sus-înșirate, coboară scenariile poemelor de pe lamelă direct în stradă.

Cu toate aceste glitch-uri discursive greu de integrat în ansamblul cărții, Larvae rămâne unul dintre puținele volume de poezie ale lui 2020 în care limbajul, experimentând torsiuni corpo-spațiale stranii, se coagulează cu succes într-un concept unitar. 


[1] Timothy Morton, Gândirea ecologică, Editura frACTalia, București, 2020, trad. de Andrei Doboș.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Aviz amatorilor

Scrâșnetul dinților este un volum memorabil, aflat mult peste media valorică a poeziei românești din extrem-contemporaneitate.

Marea Parcare

Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal,