Printre atomizările de după 1990, nerefăcută până de curând a rămas relația picturii cu celelalte arte. Înainte vreme, alături de picto-, așezai cam orice îți trecea prin cap. Retrasă acum în zona ei de confort, pictura are avans în fața artelor post-decembriste (urmată, cred, la mare distanță, de cinematografie și muzică). Literatura, sculptura, teatrul și celelalte se amăgeau că ating prim-planul. Fără să priceapă că interconectarea însemna limbaj reinventat, altă imaginație, discurs inedit etc. Pictura comunica prin limbajul dintotdeauna. Unicul ei avantaj. Destui artiști norocoși câștigă bine, indiferent de țara în care și-au stabilit rezidența. Amintesc doar că tablourile lui Adrian Ghenie ating cote de milioane (de dolari). De o bună bucată de vreme, artiștii români s-au integrat circuitului mondial. Ceea ce, cum știm, despre literatură se spune doar cu jumătate de gură. Ba chiar mușcându-ne buzele.
Din păcate, s-a distrus încă o tradiție prestigioasă. Mai mult, una care avea un destin organic. Pictura și cuvântul creșteau simultan. Dar ca să nu vă plictisesc, mă întorc la amintirile unei categorii de cititori (e bine să-i șantajezi cu nostalgia pentru a transmite o idee nouă). Sigur că picto-poezia era privilegiată. Puțini mai știu câte volume erau scrise cu asemenea intenționalitate. Ce vremuri erau acelea când Brauner colabora cu Voronca (în Restriști), ori cu Stephan Roll, cel din Moartea vie a Eleonorei sau din Poemele în aer liber, ca să nu mai vorbesc de ingenioasele desene ale lui Max Herman Maxy ce însoțeau Paradisul statistic al lui Ion Călugăru…! (O paranteză: nu vi se pare că titlurile din urmă cu un veac sună mai bine, chiar și ele, decât ale contemporanilor?) Reiau amintirile cu gândul la Iosif Iser alături de Ion Minulescu, până aproape de mileniul nou, la Tudor Jebeleanu și Mircea Cărtărescu. Ce să mai spun că Tzara avea, în Midis gagnés, desene de Matisse…
Întregul volum dă seamă despre cum arta își face cuib în perspectivă.
Genial vizionar și un mare nedreptățit a fost Marcel Chirnoagă. Cred că el concura cu imaginația o întreagă industrie de film. Dar mă opresc aici. Nu-i de mirare de ce m-a încântat colaborarea dintre Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici. Am sintetizat-o în „Retrospectiva anului 2020” din numărul trecut. Completez aici câteva idei generoase.
E o impietate să vezi numai coperta volumului Mustața lui Dali. Fără textele însoțitoare, cele 16 tablouri transmit mesajul trunchiat. Lucian Dan Teodorovici scrie mici istorii cu evidentă bucurie. Regăsită. Citind fără tablouri sau privindu-le pe cele din urmă fără text, îți scapă esențialul. Ceea ce leagă cuvântul de culori este textul-ombilic din Mustața lui Dali. Nu-i vorbă că, asemeni Insulei lui Groșan, planeta Artistului e o sumă de prezențe livrești, de necuvântătoare fantaste și pictori zidiți în memoria volatilă. Îi leagă un narator histrionic care lucrează materialul naratologic la vedere, arată cu umor sursele și indică misterios țesăturile textuale. Fără a uita să dea ștafeta tăcerii pictorului, căruia el, artistul cuvântului, îi dăduse glas în 16 pilde despre sensul artei și-al creatorului.
O carte despre cât de mult facem parte din propria poveste și nu știm, despre cum am uitat să privim și să ne închipuim. Asta este Mustața lui Dali. Drept e și că învăluim, ca post-milenariști, prea mult din lume. Iar când lumea se acoperă ea însăși de nonsens, nu mai vedem decât printre striațiile ei. Doar… zărim. Așa încât, o carte precum Mustața lui Dali apare cumva la momentul potrivit. Deși e oricând nevoie de cealaltă perspectivă, de artistul care trăiește lângă noi fără să-i decodăm imaginația decât ca produs finit. Incursiunile funambulești ale lui Lucian Dan Teodorovici și Felix Aftene regenerează alternativele la oricare ipoteză a prezentului. Cu referințele la vedere, cei doi invită să explorăm lumea ce crește neverosimil dintr-a noastră: pictura fiind carne și spațiu din realismul magic, din fantasticul alegoric și din nenumărate suprarealități. La final, toată irealitatea devine miezul concret al realului. Mitizarea se diluează în normă și ritualic, criza inspirației stârnește mișcări tectonice în lumea pânzei și-a hârtiei.
A devenit un loc comun să lipim pretutindeni eticheta de solipsism. Nici vorbă aici. Dimpotrivă. Tot ce e în afara Artistului contează, mai puțin el. Niciodată invers. Ghidați de un narator năstrușnic, ca un spiriduș însoțitor al artistului în 16 ipostaze vesele și melancolice, întregul volum dă seamă despre cum arta își face cuib în perspectivă, despre transferul ei adeseori indicibil.
Secvențele-tablouri sunt dialoguri dinspre fiecare spre oricine. Un adevărat bestiar alegoric înscenat în translații magice. Istorii mici ale ochilor închiși înafară și deschiși înăuntru. După cum urmează: o „canară” galbenă reproșează imobilitatea imaginației absurdiste, ca la Bansky, corbul ateu poate fi desprins din poezia lui Poe sau din suita lui Odin, fluturele alb care vede prin ochiul artistului și-ar dori să nu-l înapoieze, furnicile colonizează cu umbrele poveștilor pielea arhitecturală a artistului, sticletele predă schimbarea perspectivei, insectele numite popular Ochiul Domnului vor o mănăstire conform onomasticii, floarea intermediază cunoașterea prin culoare și miros, Diogene și Prometeu îi cer să reinterpreteze într-un autoportret importanța flăcării uitate, fachirul hindus îl învață cum să vadă gândurile și lumea cubice, Micul Prinț, cu Alice și galeria de eroi ai naivității fantaste sapă imagini în sufletul lichid al artistului, ciuperca psihotropă îi dă idei despre cum să umple golurile lumii cu artiști, spiridușii imaginației sunt exilați pentru ca lumea să trăiască din memoria ei, iar Artistul, ca orice Artist, merge în final să mai moară puțin. Iată sintetizate micropoveștile din carte. Cum spuneam, fără tablourile lui Aftene, tâlcul e diamantin pe jumătate.
Misterul picto-romanului stă în mobilitatea halucinatorie. Poți privi ore în șir personajele lui Aftene, unde ochii închiși și cununa de lauri, nelipsită, desemnează meditația ca fapt unic de-a fi în lume. E semnul de „Nu deranjați!” al artistului. Care se privește intrigat, căci anecdotica realității lui intră în coliziuni psiho-cromatice și existențialiste. Aventurile din Mustața lui Dali au mereu un singur sens și provoacă mai multe. O călătorie în care filosofia privirii și poezia picturii pot crea sofisme de-o clipă și prind rădăcini livrești. În fond, o călătorie spre sine însuși a Artistului – scriitor sau pictor – alcătuită din sinestezia cu chip de ființe diferite. Pentru că vede și ce trebuie și ce nu, Artistul găsește noima și o ține pentru el. În basmul călătoriilor de viață și pânză ale artistului, aventura imaginației se suprapune cu aventura lumii. În Mustața lui Dali, câștigul nu e doar la două mâini, cât la patru ochi. Nu lipsesc tușele subtil-moraliste, vârtejurile inconștientului care lucrează după legi neclare, moșteniri genetice transmise de modele retrăite indirect, câte și mai câte. Oricât de haotică pare ea la prima vedere, Povestea rămâne întotdeauna prinsă în clipa ei, ca inițiere extatică.
Ideea este că scriitorul și pictorul nu doar cuprind lumea, ci acoperă interstițiile ei. Ființe fluide, ca în tablourile lui Dali, ei dau glas formei și contur semnificației. Teodorovici și Aftene pun fiecare jumătate de infinit și lasă cititorul să contemple sâmburele de geneză. Mustața lui Dali este un basm pentru adulții care și-au ucis Micul Prinț cu rațiunea celui care a uitat să se piardă în pânza imaginației.
