Trei răspunsuri despre romanul „Azilul meu” de la autorul lui, Alexandru Lamba

Azilul meu este despre dezrădăcinare și despre căutarea unui loc și unui rost, e despre decizii și asumare.”

413 vizualizări
Citiți în 6 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Azilul meu”?

Romanul Azilul meu are la bază proza scurtă „Oasis”, pe care am scris-o cu mulți ani în urmă – cred că prin 2017 – pentru revista Nautilus, la cârma căreia se afla Marian Coman. Publicarea ei nu a fost însă cu noroc, la vremea respectivă, deoarece revista și-a ferecat coperțile virtuale câteva luni mai târziu. Acum, privind în urmă, pot spune că mă simt ușurat că povestirea „Oasis” nu mai poate fi citită, deoarece era incompletă. Deși „motorul” care o propulsa nu era potrivit pentru un roman, atmosfera și cadrul istoric de acolo ofereau suficient încât să-i permită o dezvoltare pe mai multe direcții – ceea ce am realizat în Azilul meu.

De fapt, dacă mă gândesc bine, componenta tehnică de la care am pornit a ajuns să fie, în roman, un element mai degrabă de detaliu, un capriciu pe care autorul și l-a permis, în virtutea rădăcinilor sale din SF. Și e bine că e așa, cartea se dorește a fi o poveste pur umană, o dramă aparținând trecutului, dar și prezentului. Azilul meu este despre dezrădăcinare și despre căutarea unui loc și unui rost, e despre decizii și asumare.

Și-mi place să cred că oricare dintre noi ne putem raporta la așa ceva, că romanul poate fi citit și savurat de oricine.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Au fost mai multe etape în procesul de scriere. Povestirea inițială a mers șnur. Cred că prima variantă a fost scrisă cam în două săptămâni, după ce am terminat cercetarea istorică în urma căreia am ales cel mai potrivit program de teste nucleare. Deoarece ideea de bază avea nevoie de un asemenea cadru de desfășurare.

Apoi mai mulți ani nu m-am mai atins de acest univers. M-am ocupat de alte proiecte, am publicat alte cărți, dar, cumva, am știut că exista acolo mult mai mult potențial decât reușisem eu să valorific într-o proză scurtă. Așa că într-o zi mi-am spus că trebuie să extind textul până la dimensiunile unui roman. Cum pentru așa ceva aveam nevoie de mai multe fire, m-am gândit rând pe rând la elementele pe care ar fi trebuit să le adaug. Cum ar fi să invit în scenă beduini și tuaregi? să intercalez o poveste de dragoste? să fac o ramă actuală pentru acele evenimente din trecut? și așa mai departe. Și, din nou, odată planul făcut, scrierea a mers fluent, cam în câteva luni am avut prima variantă de roman.

Însă, spre deosebire de editarea unei povestiri, care la mine necesită două-trei parcurgeri ulterioare primei scrieri, la intervale de două-trei săptămâni, când editez un roman uneori mi se întâmplă să-l parcurg și de încă șapte sau opt ori, de fiecare dată rearanjând lucruri. Așa am pățit și aici.

Bine că am terminat și am văzut cartea publicată, că altfel cred că rămâneam blocat și eu în deșert.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Azilul meu”?

Mi-aș dori ca romanul să fie găsit drept o poveste plăcută. Dacă, la final, când întoarce ultima pagină, cititorul spune în gând: „OK, hai că a meritat” și eventual adaugă: „voi mai dori să citesc Alexandru Lamba”, atunci cartea și-a atins scopul. Indiferent dacă a fost citită pe nerăsuflate sau cu pauze lungi. Pentru că poveștile care îți lasă impresia că și-au meritat timpul și efortul lecturii rămân cu tine. Îți amintești, la răstimpuri, frânturi din ele, din cine știe ce motiv, în fața cine știe cărei situații în care te aduce viața.

În concluzie, mi-aș dori să fie citit așa cum sunt citite poveștile bune. Personal, nu-mi pot imagina ce-aș putea dori mai mult de la cărțile mele.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”