3 poeme

Locurile pe unde umblam

Am fost acolo,
împreună cu piticul de la circul Palisadelor
și cu clovnul cu ochi tragici
ce fumează o țigară pe acoperișul
zburătorului Zamboni.

Am fost acolo în altă viață,
într-o amintire, o fotografie, un vis.

Și nu este nimic romantic în asta.

Iar îngerul cocoțat pe statuie
privindu-ne cu multă atenție
e de fapt o muscă grasă
pe icoana înrămată sub sticlă
în mahalaua Colentina,
frecându-și picioarele și pătând-o
pe Fecioara Maria.

Și noi care credeam că vedem
o aluniță pe fața ei,
sau o lacrimă!

Am fost acolo,
în locul unde melci enormi fără cochilie se târăsc peste cer|
și lasă bale pe lună.

Obișnuiam să ne legăm bărcile
de stâlpii de iluminat,
iar ele pluteau toată noaptea în dreptul ferestrelor noastre,
așteptându-ne să sărim în ele și să vâslim.

Dar n-am făcut-o niciodată.

Locurile pe unde umblam sunt încă acolo.
Amintirile noastre sunt încă acolo,
mâncând clătite în Luna Park
sub privirea femeii cu nasul mâncat de rugină
ce clipește intermitent învârtind mașini
pe volanul fustei de metal.

Și nu e nimic romantic în zahărul pudră
ce cade ca ninsoarea și se lipește
de singura mea rochie,
nimic romantic în picătura de sirop de vișine
ce stă să cadă
și s-o strice.

Bărcile sunt încă legate
de stâlpii de iluminat pe strada noastră,
așteptând ca versiunile noastre mai tinere
să sară în ele
și să vâslească.

Vino cu mine,
știu locul acela,
îl știu foarte bine.

Frig

Era atât de frig
încât războiul rece înghețase.

Îmi vedeam răsuflarea în clasă,
pufoasă ca un caier de bumbac,
îi vedeam răsuflarea profesorului
și pe-a colegilor mei de liceu.

Acasă, îmi așezam mâinile pe lampa de birou
să le transform din albastre în roșii.

Mama a cumpărat materiale,
căptușeli, pâslă, și capse,
și ne-a croit mie și fratelui meu
costume de ski ca să purtăm la școală.

Dormeam cu căciuli de lână,
ciorapi de lână, mănuși de lână,
și pulovere de lână atât de groase
încât rezistau și gloanțelor și moliilor.

Răsuflarea mea se prefăcea în condens pe perete
care apoi îngheța
formând flori și liane complicate.

Era atât de frig
încât actorii pe scenă își vedeau răsuflările
iar audiența inspira versurile lui Shakespeare
și expira nori Cirrus, subțiri.

Mirele și mireasa se sărutau nonstop
ca să-și țină de cald,
iar nuntașii schimbau cuvinte înghețate
înainte să se aducă mâncarea.

Era atât de frig
încât au crăpat toate pietrele.

Doctorii aveau respirații albe de tifon,
ca și cum fantome ar fi fost prezente
în sălile de operații
înainte să deschidă
pântecele pacienților, aburinde.

Era atât de frig
încât vecina mea care lucra la circ
a adus acasă pitonii
ca să nu înghețe,
și-i ținea în cada de baie.

Îi purta la serviciu
ca pe-un costum strâns pe corp
pe sub blana de nurcă.

Decade la rând a fost frig, frig.

Fiecare dintre noi expira
câte un mic norișor,
dovadă că eram în viață.

Piața fermierilor

Vom merge și vom trece
prin mii de zgârieturi și tăieturi.

Pentru fiecare lovitură și rană,
vom primi un ban de dragoste, strălucitor.

Vom ajunge într-un sfârșit
la taraba cea mai mare din piață.

Fermierul îmi va pune inima
pe un taler subțire

iar pe celălalt taler, o pană,
și o va cântări.

Dacă inima mi-e mai grea decât pana,
câinele fermierului,

cel cu capul de crocodil,
o va mânca.

Dacă mi-este ușoară,
vom da la schimb bogățiile noastre

și vom merge mai departe,
mâna ta mica în mâna mea.

Citiți un interviu cu Claudia Serea realizat de Bogdan Suceavă aici.