Păzitorii cheilor lunii
Gigi era un om înalt și palid care conducea un camion invizibil prin oraș. Îi ambala motorul, claxona tare și schimba vitezele fugind pe stradă. Frânele îi scârțâiau tare când trăgea pe dreapta în stația de autobuz, oferind tuturor călătorii gratuite. Vino cu mine, știu drumul, mi-a zis, și l-am crezut.
Maria avea un cuib răvășit în loc de păr. Într-o zi a venit la școală și a oferit tuturor profesorilor din cancelarie dulceață de vișine dintr-un borcan. Vișinele străluceau roșu aprins ca rujul ei. Mâncați! a strigat, îndopând în gurile profesorilor lingurițele pline cu dulceață. Astăzi e ziua fiului meu, cel pe care l-am pierdut acum zece ani. Uite o linguriță plină cu vișine, să-i îndulcească sufletul.
În Rutherford, e un om care fuge în pielea goală pe stradă chiar și în timpul iernii. Câteodată merge pe bicicletă, cărând pungi pline cu ziare, colectând știrile de ieri. Nimeni nu-l oprește, nimeni nu-i vorbește. Gol-goluț, fără să-i pese, el trece bombănind, sunând clopoțelul bicicletei. Am auzit că-l cheamă Dl. Adevăr.
Fiecare oraș are un păzitor al cheilor lunii. Ei își amintesc ceea ce nu s-a întâmplat și mormăie numele morților, iar noaptea se plimbă prin visele tuturor. Aud câteodată pe stradă frânele camionului invizibil, clopoțelul bicicletei, foșnetul ziarelor vechi și clinchetul linguriței în borcanul cu dulceață. Știu atunci de cheile lunii că sunt bine păzite.
Omizile
Omizile îmi țineau companie. Ele trăiau în cei doi duzi cărora le mâncau toate frunzele. Noaptea le auzeam cum mestecă și foșnesc până mi se vârau în vise.
La colectiv, bunica mea hrănea viermii de mătase cu frunze de dud. Timpul era pufos și torcea zile de borangic. Nopțile erau niște coconi mătăsoși.
Ca o inundație mițoasă, omizile se urcau pe pereți, acoperind masa și scaunele cu o dantelă mișcătoare. Chiar și fetița își dorea să fie o omidă, dar singura ei șansă era să-și țeasă singură o gogoașă de mătase și să stea agățată în ea sub pat.
În timpul verii, viermii de mătase s-au îmbolnăvit și au murit. Omizile au invadat prispa. Sângele mov al duzilor a pătat pământul de sub ei.
Fratele meu și cu mine culegeam dudele mătăsoase de pe jos și le mâncam, apoi vorbeam cu limbi întunecate. Odată, în loc de o dudă, el a înghițit un găinaț lucios și negru. Până în ziua de azi, el se consideră extrem de norocos.
Norocul e ceva care se înghite sau în care calci. Câteodată e o femeie frumoasă purtând o rochie în flăcări, care tocmai dispare în fața ta după un colț. Dar cel mai adesea, este produs de porumbei. Fă-mă mamă cu noroc și aruncă-mă în foc. Și chiar așa a făcut.
Mătușa Suzie și satul
În puterea iernii, nu aveam nimic de făcut și nici de văzut la televizor, așa că m-am apucat de croșetat. Am croșetat replici fidele ale tuturor oamenilor din sat: mătușa Suzie, Moș Gheorghe, vecina mea Lulu, verișoara-mea Elena din Italia citind o carte croșetată, părintele, polițistul, baba Marina, fantoma din cimitir, pe toți i-am croșetat. Le-am croșetat ochelarii, basmalele, hainele, obrajii și buzele, chiar și șuvițele de păr.
Am croșetat câinele mătușii Suzie dintr-un scul maro pufos și cârdul ei de gâște din fire albe și gri ușoare ca penele. Iar când mătușa Suzie a murit, i-am croșetat organele interne din mătase cafenie și roșu aprins și scheletul ei cu tot cu dinții de fildeș, coastele pleoștite și falangele ei moi. I-am croșetat creierul, învolănat și crestat, cu toate gândurile ei din mohair înnorat și sinapsele lor încâlcite.
I-am asamblat corpul pe masa din sufragerie, fiecare organ învelit într-un săculeț de mătase foșnitor. Înnodată și complicată, i-am așezat inima ultima, cu toate firele de sânge răspândite în corp ca o dantelă. Lumea din sat mi-a zis că am prea mult timp de pierdut, dar ce știu ei?
Le-am răspuns: soarta ne croșetează mereu pe toți cu firele ei colorate. Ea leagă ziua cu noaptea, mama cu copilul, primăvara cu vara cu toamna cu iarna și viața cu moartea. Faci un ochi, cheiță, lănțișor, întorci partea, tragi firul pe dos, repetă. Soarta trage igliță prin fratele meu și prin mine și amândoi atârnăm de un fir. Apoi de un altul. Ochi, cheiță, lănțișor. Soarta are prea mult timp de pierdut.
Scriind noaptea pe ziduri
Fiica mea se ridică cu repeziciune din pat și începu să scrie ceva pe tavan cu o carioca neagră. Wow, ce înaltă s-a făcut dintr-o dată, întinzându-se să ajungă la tavan: ce picioare lungi, ce brațe lungi. Mă străduiesc să citesc pe întuneric, dar scrisul ei e neinteligibil. Când termină, se întinse repede la loc lângă mine și adormi imediat.
Din perete iese încet un fuior negru de fum. Arată ca cerneală plutind spre mine prin apă. Când se apropie, se transformă într-o față de femeie: mama.
Care-i chestia cu mamele și fiicele care nu pot să doarmă la 2 noaptea? Acum suntem pe o plajă plină de pietre, uitându-ne la marea nămoloasă. Mama merge în fața mea, iar vântul îi bate fusta cu putere. Îmi spune ceva, arătându-mi valurile verzi. Îi văd buzele mișcându-se, dar bubuitul valurilor îi acoperă vocea.
În căminul de fete din Regie, Florina mi-a scris poemele cu carioca neagră pe toate cele patru uși ale dulapurilor din cameră. Mâzgălituri indescifrabile, pătate de degete pe suprafața laminată. Poeme de dragoste pentru fete singuratice departe de casă.
Totul e despre această neînțelegere a scrisului, a cuvintelor, a petelor de cerneală. Despre a fi scufundată în apă, cu urechile înfundate. Cu ochii mari deschiși, dar fără să vadă. Apoi femeia-arcaș se ridică brusc și vine spre perete, țintind săgeata spre mine. Îi văd vârful tremurător scriind ceva în aer: Pân-aici ți-a fost. Sar din pat în momentul în care îi dă drumul.
