Mi-ar fi plăcut să pot spune numai lucruri bune despre cartea lui Adrian Buzdugan Procesul lui Cioran. Mai ales că rar se întâmplă ca cineva să se aplece cu atâta pasiune şi entuziasm asupra acestui gânditor out of the box, pe care toată lumea îl citează frenetic, dar foarte puţini îl citesc. Eu însumi fiind un împătimit de Cioran, citesc tot ce-mi pică în mână despre el şi sunt adesea oripilat de câte enormităţi se pot scrie în privinţa lui. Fiind vorba de o personalitate cu totul ieşită din comun, căreia paradoxul îi este congenital iar exagerarea o a doua natură, este aproape de la sine înţeles că opera sa naşte opinii dintre cele mai diverse, care nu de puţine ori se bat cap în cap. Iar în iureşul dezbaterii, aproape nimeni nu mai bagă de seamă că premisele pe care au fost clădite argumentele sunt greşite; contează doar susţinerea propriilor idei, nu şi justeţea elementelor concrete de la care s-a pornit.
Foarte bun cunoscător al scrierilor lui Cioran, cu un bagaj de lecturi critice apreciabil, prozatorul Adrian Buzdugan avea toate şansele să dea lovitura cu această primă încercare a sa în domeniul exegezei. Propunându-şi să pună în discuţie „aventura legionară” a lui Cioran, o face sub forma unui „proces”: după prezentarea pe larg a cazului, dă cuvântul acuzatorilor şi apărătorilor săi, cititorul fiind chemat să joace rolul judecătorului care dă sentinţa. O mizanscenă spectaculoasă, cu premise atractive, dar care îşi vede compromise pretenţiile de obiectivitate din cauza numeroaselor derapaje ale autorului.
Cu toate acestea, cartea dă impresia, la prima vedere, că e construită pe baze conceptuale solide. În plus, dacă îţi place la nebunie Cioran şi agreezi la maxim viziunea sa pesimistă despre lume şi viaţă, consonând pe deplin cu sarcasmele „scepticului de serviciu” al secolului trecut, dar nu te poţi resemna cu acuzaţiile care i s-au adus privind simpatiile sale legionare (cum nu se poate resemna nici Adrian Buzdugan), Procesul lui Cioran este exact ceea ce îţi trebuie. Nu mai trebuie să stai în cumpănă dacă Schimbarea la faţă a României este o carte-manifest care exaltă virtuţile modelului politic totalitar sau este doar un tratat, e drept ieşit din norme, de teorie politică. Nu vei mai fi nevoit să citeşti toate cărţile şi studiile care dezbat „adeziunea” sa la Garda de Fier sau articolele în care declară că îl admiră pe Hitler; ele oricum nu te vor convinge nici că „a fost”, nici că „n-a fost” legionar, nelămurind în general mare lucru. Şi nici nu va mai trebui să-ţi baţi capul dacă în fotografia postată pe internet, care pretinde că îl înfăţişează în cămaşă legionară alături de Corneliu Zelea Codreanu, e chiar el sau este vorba doar de o făcătură ordinară. Adrian Buzdugan a citit cam tot ce era important de citit despre această perioadă (şi nu numai) din viaţa lui Cioran, a digerat foarte bine tot ce a citit, dând apoi seamă în cartea sa despre toate aspectele importante ale problemei, scutind în acest fel cititorul de un efort de documentare considerabil.
În unele cazuri, Adrian Buzdugan selectează din ce a citit doar ceea ce îi convine, lăsând deoparte aspecte uneori esențiale, critica sa neavând criterii foarte clare și nici susținere deontologică.
Şi, dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, are dreptate să procedeze aşa. În definitiv, ce s-ar mai fi putut spune nou despre aşa-zisa implicare în mişcarea legionară a lui Cioran, după ce, în răstimpul de un sfert de secol care a trecut de la moartea sa, au fost scoase la lumină toate documentele şi informaţiile posibile, iar polemicile, câte au fost, s-au cam stins, fără a se ajunge la o concluzie foarte limpede? Nici Adrian Buzdugan nu are astfel de pretenţii, intenţia sa fiind să „scotocească după adevăr”, după cum mărturiseşte într-o postare pe facebook. E drept, doar scotoceşte, căci adevărul în acest caz nu prea e de găsit nicăieri. Ne dă în schimb nişte judecăţi despre cărţile citite, cu care polemizează, uneori copios – deşi intenția sa declarată e să fie cât mai obiectiv cu putință, lăsând judecata la îndemâna cititorului. De-abia în acest punct cartea autorului brăilean, altminteri admirabil scrisă şi extrem de documentată, începe să scârţâie, dezvăluindu-se ca având serioase probleme de concepţie. Căci nu doar scuteşte cititorul de un serios efort de documentare, cum spuneam, dar se străduie din răsputeri să-l scutească şi de efortul de a gândi, dându-i mură-n gură. Mura fiind, desigur, ceea ce gândeşte domnul Buzdugan în privinţa „cestiunii”.
Nu ar fi acest modus operandi neapărat o crimă. Spre exemplu, autorul are toată dreptatea s-o denunţe pe Alexandra Laignel-Lavastine, autoarea unei cărţi aclamate în Franţa, dar care în realitate scârţîie din toate încheieturile, intitulată Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului; în cazul ei, avem de-a face în mod evident (şi demonstrat) cu un procuror fără scrupule, care uzează cu tendenţiozitate de dovezile firave ale implicării lui Cioran în extrema dreaptă pentru a-l discredita definitiv, folosindu-se în acest scop inclusiv de trucuri ca trunchierea citatelor sau scoaterea lor din context. Întreaga carte e plină de inexactităţi şi chiar enormităţi, fiind, în multe privinţe, un fals intelectual cu totul condamnabil, lucru dovedit de numeroşi exegeţi de la noi ori de aiurea.
Cu totul alta e situaţia atunci când e luată în discuţie spinoasa problemă a aplicării retroactive a „corectitudinii politice”. La acest capitol, principala ţintă a lui Adrian Buzdugan devine Marta Petreu, un „procuror iacobin” cu o dorinţă bolnăvicioasă „de a se urca victorioasă pe umerii statuii pe care o vrea decapitată, vandalizată” (p. 71). De multe rele poate fi acuzată cercetătoarea (a şi fost, şi nu numai în ceea ce-l priveşte pe Cioran, cartea ei despre Mihail Sebastian provocând o dezbatere naţională), dar că l-ar vrea decapitat pe Cioran, şi încă în baza unor criterii de azi, corecte politic, dar imposibil de aplicat retroactiv unor vremuri în care ele încă nu fuseseră inventate – e totuşi puţin cam mult. Nimic de acest gen nu găsim în cărţile şi eseurile (nu puţine) pe care autoarea clujeană i le-a dedicat lui Cioran – în mod declarat, un scriitor pentru care şi-a declarat în numeroase rânduri dragostea (dar nu o dragoste necondiţionată, ci una care vrea să înţeleagă – motiv pentru care a fost acuzată că îl apără pe Cioran!). Sunt lucruri pe care le admite orice cioranolog serios, însă Adrian Buzdugan se pare că e de altă părere. În mod bizar, aproape că omite să vorbească despre cea mai importantă carte a Martei Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, piatră unghiulară a cercetării autohtone despre Schimbarea la faţă a României, luând în schimb în colimator Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag, un eseu de teorie generală asupra generaţiei Criterion, de mai mică anvergură. Or Cioran sau un trecut deocheat stabileşte, cu dovezi şi argumente de necontestat, că deşi Cioran s-a situat în tinereţe de partea mişcării legionare, există mari diferenţe între ideologia acesteia şi ideile politice promovate în Schimbarea la faţă a României. Marta Petreu a fost prima care a arătat că Cioran nu a fost nicidecum un adept al „morţii legionare” şi nici nu era pătruns de mistica ortodoxistă, autohtonist-paseistă a lui Zelea Codreanu, iar în ceea ce priveşte teoria „omului nou”, aceasta îl lăsa absolut rece. Adrian Buzdugan uită să menţioneze aceste lucruri, poate pentru că nu-i sunt de folos la portretul de procuror iacobin, resentimentar şi vindicativ pe care se străduie să-l schiţeze Martei Petreu.
Am amintit aici doar unul dintre exemplele cele mai evidente de parti-pris, de care cartea de faţă abundă. Adrian Buzdugan polemizează la tot pasul cu autorii cărților, etichetându-i drept avocați sau procurori, clasificându-i în „prieteni” și „dușmani”; în această cavalcadă a opiniilor pro sau contra, cercetarea onestă, obiectivă, nepărtinitoare lipsește cu desăvârșire (nu că ea n-ar exista, dar Adrian Buzdugan fie n-o vede, fie o vede acolo unde nu e cazul). Mai rău e că inclusiv în cazul acuzelor de aplicare retroactivă a principiilor corectitudinii politice, demonstrația de regulă lipsește, acuzațiile fiind lăsate în stadiul de enunț. Rezultatul e un amestec pe alocuri bizar de enunțuri corecte și aprecieri fără fundament la adresa autorilor prezentați. În unele cazuri, Adrian Buzdugan selectează din ce a citit doar ceea ce îi convine, lăsând deoparte aspecte uneori esențiale, critica sa neavând criterii foarte clare și nici susținere deontologică. Cititorul rămâne adesea cu impresia că despre Cioran s-au spus o sumedenie de prostii, acesta fiind în realitate pur și simplu calomniat, victimă a plutoanelor de denigratori care au judecat „cu măsurile de-acum greșeala de atunci” (p. 138).
Nu e cazul să fac la rândul meu un rechizitoriu autorului, care are meritele lui. Însă e foarte clar că Procesul lui Cioran ar fi avut mult de câştigat dacă Adrian Buzdugan şi-ar fi înfrânat pornirile pătimaşe, sau dacă ar fi reuşit să vină cu o perspectivă nouă asupra implicării lui Cioran în mişcarea de extrema dreaptă. Spre exemplu, cu privire la pretinsa activitate a lui Cioran în „garnizoana” legionară din Paris, din anii războiului, despre care avem doar mărturii necredibile. Sau despre neverosimila sa participare la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, clamată de unii, precum Simion Ghinea (citat copios în carte), nedovedită însă de nimeni până în prezent (să nu mai vorbim de pretinsa arestare a lui Cioran pentru colaboraţionism, în Franţa, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – o gogoriţă). Adrian Buzdugan nu şi-a propus aşa ceva. În schimb, ne prezintă cu lux de amănunte cazul pretinsei fotografii a lui Cioran în cămaşă legionară, în compania lui Zelea Codreanu şi a unui alt camarad, fotografie care a fost publicată pe internet şi care e în mod evident un fals, fiind suficientă compararea ei cu o altă fotografie, cea a lui Cioran în uniforma militară din timpul efectuării stagiului obligatoriu. Demontării acestui fals, prezentat şi de către Marin Diaconu într-o notiţă din ediţia Academiei Române a Operelor lui Cioran, i se acordă un spaţiu nemeritat, de parcă autorul ar fi produs în acest fel o dovadă însemnată a nevinovăţiei personajului aflat în discuţie. La fel de mult spaţiu se acordă elucubraţiilor unor Pamfil Şeicaru sau Faust Brădescu – fabricaţii de cele mai multe ori interesate, fără vreo bază în realitate, ca pentru a se sugera că despre implicarea legionară a lui Cioran s-au spus numai neadevăruri.
Summa summarum, îi dau totuşi dreptate lui Adrian Buzdugan când subliniază: Cioran „n-a fost ideolog legionar, nici măcar legionar, ci doar un admirator ardent al unei Gărzi de Fier idealizate” (p. 149). Un marginal, aşadar. Cu toate acestea, legionarii l-au considerat unul de-al lor. Nu altfel au procedat comuniştii, în documentele Securităţii Cioran fiind catalogat invariabil drept legionar. Fiecare s-a folosit de el, aşadar, după cum îi dictau interesele. În realitate, după cum bine spune autorul, el se face vinovat de „infracţiunea de simpatie pentru Garda de Fier – căci o raliere, o adeziune cu acte în regulă n-a fost.” (p. 22). Acestea fiind zise, sunt încredinţat că dacă Adrian Buzdugan s-ar fi concentrat în demersul său pe scopul enunţat iniţial („încercare de înţelegere a mecanismelor care au dus la formarea convingerilor sale antidemocratice, la apropierea de Legiune, precum şi la admiraţia sa fără rezerve pentru Căpitan” – p. 23), Procesul lui Cioran ar fi fost o carte mult mai convingătoare.
