Încă de pe coperta întâi, Robert Bălan (coordonator) ne avertizează că „aceasta nu este încă o carte despre cum să fii un părinte perfect”. Volumul colectiv reunește povestioarele, istorisirile și mărturiile a 13 autori despre experiența lor ca tați. Și, așa cum Magritte atrăgea atenția că pipa din desenul lui nu e tocmai o pipă (pentru că, justifica tot el, nu poți turna tutun în ea, fiind doar o reprezentare grafică a unui obiect), la fel se întâmplă și cu cititorul acestei colecții: dacă e tată, știe foarte bine cum stau lucrurile; dacă nu e tată, cu siguranță nu va afla nimic nou doar citindu-i pe cei care vorbesc despre asta, deși va avea impresia că îi înțelege și că empatizează cu ei.
Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu o pluralitate de autori. Mi s-a părut util să aflu, dintr-o singură lectură, opiniile variate ale unor scriitori diferiți despre o anume chestiune. Chiar dacă – se întâmplă frecvent – genul acesta de volum poate să sufere de inegalități stilistice ori de eterogenitate, el câștigă prin altceva; și anume prin cumularea cantitativă a unor ipostaze deseori diametral opuse pentru aceeași situație de viață. În ciuda ideii (oarecum vulgare) că tot ce ține de experiența paternității e frumos, înălțător și reconfortant, există voci aici care trădează acest clișeu în favoarea unei sincerități dezarmante. Nu totul e lapte și miere. Și nu tot ce ține de relația tată-copil e mereu lin și fără hopuri.
Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu o pluralitate de autori. Mi s-a părut util să aflu, dintr-o singură lectură, opiniile variate ale unor scriitori diferiți despre o anume chestiune.
Andrei Dósa, într-unul dintre cele mai oneste texte din carte, își asumă, de exemplu, splendida „eroare” pe care a făcut-o la nașterea copilului lui, când i s-a părut (în mod absolut firesc) că are cel mai frumos bebeluș din univers. La rememorare, în schimb, aplecat asupra fotografiilor din aceeași perioadă, are o revelație care îl amuză și-l înduioșează: „Chiar dacă în salon mai erau și alți prunci șifonați, parcă îmbătrâniți prematur din cauza efortului de a veni pe lume, copilul meu nu mi se părea absolut deloc boțit. Îi străluceau ochii și era plin de viață. Evident că biologia îmi juca feste. Mi-am dat seama de asta recent, uitându-mă la fotografiile de când era foarte mic. Până la aproape trei luni, a fost la fel de urâțel și de ciudat ca orice alt bebeluș.” (p. 13).
Robert Șerban, tată a doi copii, deplânge comprimarea timpului și frustrarea de a nu reuși să transforme extazul paternității în cuvânt: „Tânjeam să scriu, să-mi povestesc despre ce mi se întâmplă. Îmi doream să am vreme ca să-mi transform fericirea de a avea doi copii minunați, frumoși și haioși în text. Să fiu romanțios și să dau, cum se zice, carne și sens sentimentelor.” (p. 30). O amărăciune similară, într-un text minunat & cald, mărturisește și Radu Pavel Gheo: „De citit citesc pe sponci, de viața culturală m-am decuplat aproape complet, mai aflu sporadic că se întâmplă ceva interesant în locuri unde nu am cum să ajung, apar cărți pe care le cumpăr și le stivuiesc «pentru mai târziu», deși nu știu când o fi târziul ăsta – și mai ales nu mai scriu (p. 39).
Pentru Igor Mocanu, meseria de tată e prilejul perfect pentru a analiza, aproape sociologic, evoluția conceptului de educație al generațiilor anterioare. La unii tați „de tip nou”, creșterea copilului devine metoda de a-și sonda propria lor copilărie și de a contesta subsecvent felul în care se disciplinau pruncii „pe vremuri”. Pericolul e, evident, repetarea acelorași greșeli: „[…] ăsta e cel mai greu aspect de recunoscut și asumat: că în excesele astea de autoritate nu suntem noi, ci părinții noștri la pachet cu un întreg sistem sociopolitic despre care nu aveam habar că se află acolo.” (p. 53) Bogdan Alexandru-Stănescu admite o eroare similară: „Am adoptat foarte repede față de propriul băiat atitudinea pe care o am față de tată: sunt extrem de critic, cu cât îl observ mai șovăielnic, mai sensibil, simt nevoia să fiu mai dur. Îmi amintesc că așa era și tata, […] Când am amintirea asta, îmi iau copiii în brațe și probabil că-i dezorientez mai mult decât atunci când mimez duritatea.” (p. 57) Doris Mironescu înțelege copilăria ca pe o formă de regres (în sens psihologic) și pledează indirect pentru o continuitate până la nivelul dialogului primar: „avem, fiecare, la îndemână un repertoriu limitat de vorbe de duh, intonații și frazeologii, care în bună măsură provine din familie, mai ales atunci când cauți fraze legate de copilărie. De aceea, ești obligat să regăsești vârsta aceea în tine când îți crești propriul copil și să-ți amintești de tine copil.” (p. 99)
În „Copiii sunt OK (părinții nu)”, Mihai Duțescu face o radiografie a vieții în cuplu, care se creează automat în jurul fiecărei noi apariții a unui bebeluș. Tată a trei copii, Duțescu descrie, cu un fel de detașare îndărătul căreia ghicești totuși o imensă muncă de răspundere, toate etapele paternității & toate transformările preocupărilor familiei, de la căutatul vacanțelor exotice de dinainte la evaluarea de acum a grădinițelor și a școlilor. Relaxarea pare să vină în timp, după mii și mii de ore de neliniște, traume fizice & îndoieli: „La Iustin nu a existat practic o depresie post-partum, ca la fete (mai ales la prima) și lucrurile în general au fost mai mult la futu-i mă-sa, cum s-ar zice iar el a crescut mai mult sau mai puțin ca o buruiană – deși a fost deopotrivă îngrijit, iubit, ținut în palme și răsfățat.” (p.77) La Florin Hălălău, în schimb, impresia e de continuă binecuvântare, de beatitudine constantă. În „Exerciții de apropiere”, un text cvasi-elegiac, el face un elogiu paternității, considerând-o o calitate înnăscută: „Cred că suntem programați pentru a fi părinți, avem setarea asta din fabrică, așa cum știm deja imediat după naștere să respirăm. Aș putea spune că e un simț adormit, care se trezește la momentul potrivit și noi aplicăm tot ceea ce ne-a scris sub formă de coduri IT-istul suprem.” (p. 81) Mai prozaic, deși oarecum poetic, e Dan Coman, care învelește amintirile în mici note contabilicești despre un cotidian arid, din care a dispărut farmecul tocmai pentru că minunea noii vieți a cuprins toate cotloanele existenței: „doar din reflex mai ducem acum ceașca la gură și doar un caimac prăfuit mai suflăm înainte de-a ne prefacem că bem, iar fumul iese din țigară numai dacă învârtim de cheiță – fumul acesta de pluș în care fetița nu se poate lovi” (p. 110) Bonus: tabelul cu frecvența activității sexuale a părinților în primele luni ale bebelușului.
Florin Dumitrescu distinge între modul matern de a-ți iubi copilul și felul patern, înțelegând că legătura cu mama e mai înainte de toate biologică, în timp ce tatăl e partea responsabilă cu insuflarea principiilor și – după caz, în funcție de societate – cu livrarea lecțiilor despre cum să te „descurci”: „Ia să vedem! Cum sunt evocați de obicei tații? Tata e cel care m-a învățat să fiu corect și cinstit – zic unii. Să nu mă înclin… Să nu mă abat, adaugă alții. În general, de la tați rămânem cu valorile morale. […] Unii dintre ei își mai învață copiii cum să conducă mașina, alții le mai pun o pilă la angajare…” (p. 122) Printr-o analogie, Andrei Gamarț încearcă să-și modeleze modul de a face educație fiicelor lui raportându-se la sfatul pe care îl primea el însuși în copilărie de la tatăl lui. Se creează astfel o spirală a binelui, transmisă – ca o torță – din generație în generație: „Fii mai bun decât mine, îmi spunea tatăl meu dimineața, lucru pe atunci de neconceput pentru mine, fiindcă știam cât este de bun tatăl meu, mult mai bun decât mine” (p. 137)
Surprinzător (și dezamăgitor) e textul lui Vasile Ernu, „E greu să fii mamă”, care pornește – onorabil și foarte interesant – de la observația sociologică privitoare la rolul ambilor părinți în creșterea copilului. Ernu încearcă să îmblânzească percepția machistă conform căreia unui bărbat nu-i șade bine, de exemplu, să conducă de unul singur căruciorul prin parc. Vine cu exemple concludente, din propria lui experiență, într-un text armonios, bine scris, cu empatie și cu o înțelegere îngăduitoare față de cei care-l privesc ciudat în rolul de „mamă”. Totuși, autorul nu scapă ocazia să se dueleze doctrinar cu teoria „dinților perfecți”. Aluzia e străvezie: e vorba despre un vechi text al lui Gabriel Liiceanu în care se deplângea cinismul unei părți a societății românești de a manipula ideologic populația pauperă, în locul găsirii unor soluții pentru a o scoate tocmai din situația care a transformat-o într-o foarte convenabilă masă de manevră. Printr-o inversiune oportunistă a lui Ernu (și nu doar a lui), ideea lui Liiceanu e manipulată (sic!) în direcția creării unui dispreț pentru sărăcie. Și asta, totuși, într-o carte despre tați, despre copii, despre copilărie. Ironia autorului are eleganța și potriveala unei bâte izbite într-o baltă: „Cu timpul încep să-ți cadă dinții […] E bine să ai bani puși deoparte: altfel o jenă cumplită te va cuprinde. […] Așa e în cultura «dinților perfecți». Dinții au devenit o marcă a statutului: ai dinți albi și perfecți – ești din «lumea bună»; ai dinți stricați și lipsă – ești din «lumea declasată». Așa e la oamenii «maturi și civilizați».” (p. 134)
Una peste alta, „Cartea cu tați” e un volum cald și dens, în care scriitorii își joacă bine rolurile (din viața reală) de mărturisitori ai celei mai grele profesii din lumea asta. În final, mă-ntorc la contribuția lui Bogdan Alexandru-Stănescu, care comprimă în doar câteva cuvinte adevărul crud despre fericirea paternității: „Treaba cu copiii e cam așa: nu știi de ce-i faci. Toate justificările, inclusiv cele lacrimogene, sunt butaforie. Îi faci, pur și simplu. Apoi mimezi bucuria. Dar asta vine cu adevărat mult mai târziu.”
P.S. Dacă m-ar întreba cineva și pe mine, aș putea spune că fiică-mea nu mă deranjează absolut deloc, că nu-mi încurcă programul, că zilele se scurg într-un firesc absolut și că fac totul la fel cum făceam și-nainte de nașterea ei. Și după aceea mi s-ar face rușine și aș admite că azi am dus-o la bunici pentru a avea un pic de timp ca să pot scrie cronica asta.
