În cultura română există mulți oameni care scriu versuri.
Există mulți oameni care scriu versuri și foarte puțini poeți. Se poate spune că în ultimii ani am avut parte de o inflație de cărți de poezie, situație favorizată și de benevolența anumitor voci ale criticii literare, reprezentate de opinenți mai mult sau mai puțin avizați/relevanți. Multe stihuri, mulți trubaduri de ocazie și incredibil de puțină esență. Și totuși, printre hoardele de veleitari și turmele de aproape-poeți, aceștia din urmă fluturând cu mândrie prin textele lor tertipurile și clișeele generațiilor din care ei consideră că fac parte, există și cei care scriu poezie, care creează artă și care, căutând răspunsuri în sine și nu în cei din jurul lor, reușesc, de multe ori inconștient, performanțe literare memorabile.
Consider că aceasta este situația și în cazul lui Șerban Axinte. Scrâșnetul dinților este o carte de poezie în care sunt adunate stări intense, conservate fără prea multe adăugiri. Stilistic vorbind, poetul dovedește că, într-adevăr, less is more, împodobindu-și poezia elegant, rezistând tentației arabescurilor inutile. Dincolo de ceea ce este totalmente Șerban Axinte, mai putem identifica două direcții stilistice care, în unele momente, preiau controlul fără să facă notă discordantă: pe de o parte, vorbim (păstrând proporțiile, în mod evident) despre finețea poetică a unui Paul Celan aflat la maturitatea sa artistică, mai ales în finalurile unor poeme (dar nu numai) precum ***(p. 52), eu nu sunt cel adevărat, sunt altul, lipitorile, tu ești etc. Pe de altă parte, putem observa biografismul contondent caracteristic unor poeți de după 2000 (Dan Sociu, de pildă), prezent rezidual, cu precădere în prima parte a cărții.
Volumul este structurat în patru părți: Bad-uri, Vitrina frigorifică, Viața la business class, Sent files. Primele trei au rolul de a ne introduce în diferite dimensiuni ale existenței, convergând în cea din urmă, care vine ca o însumare, ca o concluzie a tot ceea ce a precedat-o. De la universul ermetic al ospiciului, cu nevrozele și exploziile de delir aferente, la spațiul familial, până la heterotopia apărută ca rezultat al iubirii, cu intensitățile ei specifice, Șerban Axinte reușește, după cum afirmă și O. Nimigean, o poetică de „limită a limitelor”.
Scrâșnetul dinților este o carte de poezie în care sunt adunate stări intense, conservate fără prea multe adăugiri. Stilistic vorbind, poetul dovedește că, într-adevăr, less is more, împodobindu-și poezia elegant, rezistând tentației arabescurilor inutile.
Cartea ne introduce încă din primele sale cuvinte într-un univers blurat al bolii, al nevrozei: „a trecut vizita, haloperidol în doze mari pentru cei care/ vor să uite de ce sunt aici […]”. Poetul va rămâne în continuare în această primă parte a cărții posedat de resemnare, stare care va atinge paroxismul în al șaptelea poem („lumea n-o să mai fie salvată de noi, alții la rând, alții cu/ mai puține leduri pe creier, noi ne rotim, facem rotocoale/ ca să putem fi văzuți de sus, dumnezeu se uită în altă/ direcție[…]”). Chiar dacă ceea ce ține de exterior, de ceilalți, poate să influențeze anumite stări, totuși poetul conchide că „nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate;”.
Ce Șerban Axinte încearcă în Vitrina frigorifică, anume o poezie a intensităților, extrase din diferite momente ale vieții, având adesea în centrul ei familia, este sintetizat în poemul respirație asistată („m-am născut cu puțin înainte ca la radio/ să se difuzeze trei zile și trei nopți/ concertul pentru vioară și orchestră de beethoven./ […].// au trecut patruzeci de ani de atunci,/ acum știu că fiecare amânare nu e altceva decât/ respirație asistată.”) Prin alte titluri ale acestei secțiuni a volumului, precum trei tablete nurofen forte, playmate sau unui tată, poetul explorează traumaticul de sorginte familială și se studiază pe sine în acest context, afirmând că „în orice caz,/ am lăsat în urmă o viață ca un lanț de comoții/ abia acum mă văd în carne și oase:/ un bărbat înalt și frumos,/ un veritabil playmate masculin/ în noul pomelnic al familiei” (playmate).
Viața la business class are ca principală temă dragostea, Șerban Axinte izbutind să evite capcana dulcegăriilor grețoase. Din nou, vorbim despre expunerea unor limite pe care nu poetul, nu odată, le forțează. La fel ca în restul volumului, autorul produce câteva afirmații memorabile precum „ne-am tamponat rănile cu țigări aprinse/ să nu se extindă infecția” (cea mai cinstită formă de dragoste) sau „asta a fost ziua, să pășim prin ea/ să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere;/ să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică” (amintirea) sau „trăim totul azi/ pentru că sigur vor veni zile mult mai frumoase” (frumusețea cauzează moarte subită). Dincolo de toate discuțiile legate de tehnici, Șerban Axinte a creat o poezie frumoasă, fapt valabil pentru toată cartea, dar mai ales pentru această parte.
Dincolo de toate discuțiile legate de tehnici, Șerban Axinte a creat o poezie frumoasă.
Ultimele poeme ale cărții, adunate sub titlul Sent files sunt dovada faptului că ne întâlnim cu o construcție poetică riguroasă. Adunând simboluri, metafore și alte elemente care și-au făcut apariția anterior, reluându-le și, în unele cazuri, așezându-le într-un nou context, poetul încearcă să sintetizeze. Se poate observa, astfel, că Scrâșnetul dinților este construit după un anumit plan, că are o anume arhitectură și că nu este doar o culegere de poezii. Toate limitele intrinseci, toate trăirile intense, toate dimensiunile esențiale condiției umane (iubire, viață, moarte) sunt prezente în ultima parte a cărții, fiind integrate elegant în poeziile din finalul volumului care, deși însumează mai multe direcții, sunt dovada unui discurs poetic bine gândit.
În Scrâșnetul dinților, autorul caută să exploreze dimensiunile esențiale ale alterității și, în mare parte, izbutește. Înarmat cu un discurs poetic elegant, bine temperat, Șerban Axinte vine cu o carte care impresionează, în primul rând, prin frumusețea poemelor. Este o carte de poezie în care autorul nu se ferește de sine în niciun fel, în care coboară în profunzimile sale cele mai adânci. Scrâșnetul dinților este un volum memorabil, aflat mult peste media valorică a poeziei românești din extrem-contemporaneitate.
Aviz amatorilor: asta este poezie!
