Orice formă a apei

Romanul lui Bogdan Coșa Cât de aproape sunt ploile reci se află acum la a doua ediție, după mai multe tiraje care confirmă nu doar succesul la public, ci și atenția pe care critica literară i-a acordat-o tânărului prozator de la Brașov. Încă se mai scriu cronici, ultima pe care am citit-o este recentă, publicată pe platforma Z9 și semnată de Bogdan Contea, ca rezultat al cercului de critică al Facultății de Litere și Arte de la Sibiu. Nu mulți prozatori contemporani tineri se pot lăuda cu o receptare atât de încurajatoare (texte critice favorabile scrise de Mihai Iovănel, Alex Goldiș și alții, interes al universitarilor care remarcă relevanța romanului lui Coșa pentru proza de inspirație social-rurală) și cu vânzări pe măsură, mai ales că textul explorează o zonă nu foarte iubită de cititorii din România – ruralul uitat și înecat în precaritate, cu personaje forțate să se definească permanent prin raportare la condiția socială, la contextele care nu le-au fost favorabile, la istoria ultimelor două decenii care nu i-a prea împins înainte. Fie rămași pe loc, fie trași în jos de vicii și slăbiciuni sau plecați din țară pentru niște joburi nesigure, dar care le dau speranța unei vieți mai bune și o stabilitate financiară, aspiranți tineri spre o educație ciuntită deja de un start prost sau bătrâni trăind după legi vechi, impenetrabili în tăcerea și în nemișcarea lor, personajele lui Coșa alcătuiesc o lume spre care ne îndreptăm rar privirea și, atunci când o facem, nu zăbovim mai mult de câteva minute pe vreo știre/reportaj care captează fragmente de destin, deși populația din mediul rural este un procent semnificativ în România.

În romanul său, prozatorul le dă o voce acestor oameni și, chiar și așa, pare că ei nu știu cum să o folosească. Minimalismul în comunicare sau în manifestarea directă a afecțiunii („nimeni nu declarase dragoste nimănui, nici în familia lor, nici în familia extinsă, în niciun context”), refugiul în alcool sau renunțările le sunt mai la îndemână decât revolta sau schimbarea, deși femeile par să ia măsuri mai des (Sanda și Casiana își părăsesc soții, iar Dana refuză să se căsătorească, crescându-și singură fiica). Departe de urban, nici crizele economice nu-i mai ating („Toată iarna se vorbise despre o criză economică devastatoare, dar Nuțu știa că ei n-aveau de ce să se teamă, ei nu aveau nimic. Criza era problema orășenilor, care o și provocaseră”). Norul greu și toxic al zădărniciei plutește pe deasupra unei naturi bântuite de ploi reci, de îngheț, de zăpezi și de frig, de munca neprofitabilă a oamenilor care, oricât s-ar strădui, nu pot progresa, iar rezultatul nu ajunge niciodată să justifice efortul investit: „Cerul plin de apă turtea atmosfera. Curtea, plină de uscături, ruginie, mărturisea o toamnă târzie”, „În Italia [Dumitrița] se dezobișnuise de ritmul faultat al satului înghițit de zăpadă; nici frigul nu-l mai suporta la fel de ușor ca frații ei”. Descrierile de acest tip însoțesc trecerea prin timp a personajelor din comuna de la munte Dumbrava Frumoasă, o familie extinsă, neamul Toaderilor, compusă din bătrâna/bunica Aurelia, „mama mamelor, mama mare, mama pământului care înghite tot”, copiii ei (Nuțu, Nae, Dana, Dumitrița, Doina), soțiile/soții acestora (Casiana, Sanda, Bebe) și trei nepoți (Ionel, Petru și Mădălina), cărora li se adaugă câinii Balaur și Haiduc, limite temporale ale celor 25 de ani pe parcursul cărora este urmărită familia, în raport cu prefacerile socio-economice. La fel ca la Preda, relația dintre om și istorie devine exploatabilă literar și de către Bogdan Coșa. Fiecare vârstă proiectează grijile și preocupările ei, zonele ei de interes în satul ardelenesc „împuținat de bătrânețe și de migrație”, unde plouă și ninge mult, plouă și fiindcă „s-o furat pădurea”, iar dealul amenință să vină la vale. Atmosfera apăsătoare e întregită de intrările și ieșirile succesive ale personajelor în/din diferite etape ale vieților lor/anotimpuri, care stau o parte semnificativă din timp sub semnul lipsei de opțiuni, al resemnării, al degradării sau al puținelor reușite și pe care prozatorul le încheagă cu abilitate folosind tehnica decupajului: fie un botez sau un Crăciun, fie secvențe care fac trimiteri clare la momente din istoria postdecembristă – sărăcia din anii ’95-2000, nesul, napolitanele vărsate, magazinele sătești, participarea României la campionatele de fotbal, primul TV color, casetele cu Mădălina Manole, gaterele, „camioanele care veneau goale și plecau pline, fără acte”, criza din 2008, apoi piețele de duminică, abundența obiectelor chinezești, a lanțului Profi, absența colindătorilor de Crăciun și porțile încuiate, pozele pe Facebook, toate infuzate cu reminiscențe ale lumii vechi, a cărei agonie o semnalează cazanele de tablă care zac prin curte, în care se făceau săpun și țuică, privata, scrisorile bunicilor, scăunelul vechi de 50 de ani, bucătăria ca centru al lumii, devenită un spațiu tot mai ostil.

Dincolo de dimensiunea socială pe care prozatorul o pune în prim-plan, romanul câștigă în complexitate prin umanizarea personajelor.

Absența unui semn de punctuație din titlu, care ar fi putut să fie o interogație sau o exclamație (cum citim acest titlu, cu ce intonație?) corespunde inexistenței unei „voci” (istorice, plenare, de tip Moromete) pe care autorul a intenționat probabil să o transfere personajelor care, până la urmă, redau vibrația monotonă a unei colectivități, fatalismul, impersonând un rural abandonat în umezeala surdă. Un rural pentru care beneficiile globalizării și ale progresului sunt, în mare parte, doar ecouri vagi sau fantezii. Un rural neexotizat, fără scene epatante, deoarece Coșa se strecoară admirabil, evitând clișeele, nealunecând în imitarea niciunei voci a vreunui clasic al literaturii române din lunga și solida tradiție a prozei rurale românești. Deși nucleul narativ clasic lipsește (la fel ca în prima parte a Moromeților), el este suplinit de concentrarea epică și de cadrele construite cu minuție și pricepere, așa încât fiecare scenă, luată separat, se distinge prin propria tensiune narativă. Pasajele descriptive, deosebit de expresive, deși sintetice, sunt atent lucrate și dispuse strategic, prozatorul ridicând manifestările naturii la nivel de simbol. Dincolo de dimensiunea socială pe care prozatorul o pune în prim-plan, romanul câștigă în complexitate prin umanizarea personajelor care, după cum bine remarca Mihai Iovănel, „își păstrează demnitatea chiar și atunci când ajung, literalmente, în șanț” (Scena 9, „Țărani 3D”).

Coșa contrapune relatării reci, reportericești (prezența naratorului nu se simte mai deloc) câteva scene emoționante (rămâne în memoria cititorului episodul în care micuțul Ionel, nedându-și seama că tatăl său a fost alungat de mamă din cauza băuturii, îl așteaptă la geam să se întoarcă pentru a-l desena), iar în masa amorfă a personajelor dezabuzate o introduce pe Dumitrița, care vine din Italia, apoi dispare, fără ca familia să mai audă ceva de ea, Dumitrița „cea zvăpăiată”, „cea veselă”, „slabă și lungană”, singura care vrea să comunice: „Ar fi vrut să fie întrebată ce a pățit, dacă s-a întâmplat ceva – măcar atunci, în al doisprezecelea ceas. Nimeni nu voise să știe cu adevărat de ce venise, să știe ce-i făcuse Bebe. Nu. Nimeni nu voia să-i afle suferința.” Personajele iau viața ca atare, nici nu se plâng, nici nu idilizează traiul la țară. Nu există vreo dinamică anume care să anunțe vreun final neașteptat. Previzibilul curge și el, ca o ploaie rece, peste lumea din Dumbrava Frumoasă, ritmul vieții e natural, egal, monoton, la fel ca moartea Aureliei (anticipată doar de atmosfera deprimantă din casă și de tensiunea creată de conflictul dintre Nuțu și Nae), care poate însemna moartea unei lumi vechi și începutul unei lumi noi, a tinerilor Ionel, Mădălina și Petru, cărora viața/prozatorul le dă mai multe șanse decât părinților lor. Ionel ajunge medic, împlinind un vis al bunicii infirmiere și al mamei asistente. Imaginea tatălui lui, Nuțu, rămâne una frumoasă, în ciuda alcoolismului lui Nuțu, care l-a dus la degradare, la pușcărie și la accidente, privându-l de fiul său timp de 20 de ani: Nuțu „realiza că trebuie să fie caraghios, așa, fără dinți, în fața băiatului care se nimerise să ajungă stomatolog. Dar Ionel aștepta atent să continue; Casiana îi spusese că, în afară că era alcoolic, tatăl lui fusese un tip isteț și priceput, un om bun, și că de la el moștenise mintea pe care o avea, dexteritatea, răbdarea și puterea de muncă, iar Ionel încerca să decupeze din cel pe care îl avea în față fărâme din poveștile mamei lui și și-l închipuia tânăr, fermecător în bunătatea lui modestă, în purtarea cuminte, univocă, în uniforma de pădurar”. Mădălina pleacă în Anglia, unde la scurtă vreme își aduce și mama, pe Dana, cu care reușește să comunice des și bine. Petru rupe legătura cu părinții divorțați (Nae și Sanda), nemaisuportând lamentările lor („Pentru că nu mai scăpa de telefoane, într-o dimineață le trimise un SMS în care îi ruga să nu-l mai caute, că nu mai suportă să-i audă, îi fac rău, și arse cartela SIM, o topi cu bricheta, să fie sigur că nu se răzgândește”), trăiește în colocație cu doi prieteni și subtitrează filme.

Prizonieri ai unei tranziții traumatizante sunt cei de vârstă mijlocie, care nimeresc prost, apucând parțial regimul comunist și promisiunile acestuia și perioada postrevoluție, marcată de neajunsuri și de instabilitate. Este simbolic în acest sens gestul lui Nae care, după ce constată că totul a fost o farsă, că Ceaușescu nu mai trăiește, că „dacă nu cădea comunismul, Ceaușescu le-ar fi dat și lor apartament”, scuipă „pe o imitație de curcubeu șters, pe un fond plumburiu […] în oglinda apei”. Neamul Toaderilor supraviețuiește cum poate, ca majoritatea familiilor care se ridică în mediul rural, păstrând în el semințe vechi (cum ar fi ochii – „aceiași ochi căprui, ușor sticloși, ca ai dobitoacelor, pe care Petru, Nae, Dana, Aurelia și Nuțu îi aveau la rândul lor, marcă a familiei, a soldatului cu sămânța cea mai puternică dintre cei care au intrat peste [străbunica, n.n.] Florica în casă cu 60 de ani în urmă”) și dând roade noi, pe un teren încă fertil.

Nici eșecul, nici reușita nu sunt definitive și nici definitorii în lumea creată de Bogdan Coșa, așa cum nici ploile nu sunt interminabile și nici soarele inexistent, iar acest aspect se vede bine în pasajele descriptive cu valoare simbolică: există mereu zile în care, după o ploaie năprasnică, soarele iese și, „cu o bunătate nemărginită, întoarce din drum răceala și ceața coborâte din inima pădurii, rămânând sus pe boltă până târziu”.