La gunoi, dar pe reciclare – amintirile unui douămiist

Mizerabilismul biografist are o latură profund seducătoare, iar mare parte din această seducție o exercită Dan Sociu de mai bine de două decenii.

La gunoi (Polirom, 2024) anunță deja prin titlu ideea de pierdere, de viață „irosită”, dar recuperabilă scriptural/literar. La gunoi găsești de toate, de la lucruri folosite, la ambalaje, resturi, obiecte degradate, toate urme ale experiențelor trăite, înglobând momente trecute, consumate, tot ce s-a dus și e de aruncat, însă nu și la Dan Sociu, care doar se face că nu mai are nimic de preț, el selectează și reciclează nostalgic. La gunoi este o nuvelă-remember, ea reia câteva dintre temele preferate ale autorului douămiist dintr-o perspectivă nouă, a maturității.

Efectul global pe care-l caută și-l obține Dan Sociu este cel de identificare a cititorului cu cele relatate, trăite, simțite, declicul se produce de la primele pagini și te trezești absorbit de vocea narativă ca de o muzică străină și totuși foarte familiară. Sentimentul se instituie fără ca să fie neapărat nevoie de o poveste-construcție care să-l susțină, trecutul se recuperează prin imagini, oameni, locuri și micronarațiuni care compun o hartă sentimentală tipică lui Sociu, iar el își asumă rolul adultului introspectiv și melancolic, dar nu atât de matur încât să ajungă la detașare sau blazare totală. Perspectiva se schimbă, rebelul rămâne rebel, doar că e „leu fără dinți” (așa se simte încă de la 30 de ani), dar mai conștient parcă de puterea sa. Păstrează în el urmele a ceea ce a fost (copilul, adolescentul, tânărul) mai exact esența a ceea ce a fost, din care se revendică cel care este azi, o identitate veche și nouă în același timp, un amalgam de senzații, iubiri eșuate sau împlinite, cauze și efecte, prietenii memorabile sau întâlniri ocazionale, legăturile cu rudele, locurile natale și alte orașe sau țări, toate devin semnificative dacă sunt privite, muzeificate. Și toate par a fi adevăratele rădăcini ale acestui peregrin.

Prezentul se croiește prin raportare la moartea mamei, o realitate cruntă de care naratorul se izbește ca un vehicul mereu pe contrasens care, la un moment dat, nu mai are cum să evite coliziunea. Acest prezent dureros încadrează volumul prin cele două capitole dispuse simetric, fiecare surprinzând agonia mamei bolnave și apoi moartea ei și momentele de după, golul interior și încercarea naratorului de a-l umple cu poezie și amintiri. După înmormântare, Dan se mută din camera lui în camera mamei, constată că suferința fusese dincolo, în camera lui, de unde o pândise atâtea nopți pe mama bolnavă de cancer, s-o audă când se foiește, să-i dea apă sau s-o desfacă din cearșafuri când se încurca în ele. În cele din urmă, Dan revine în camera lui, revine deci la sine și la ce-l definește, anume dragostea de viață care nu se stinge: „Și în toamnă m-am întors în camera mea, se făcea frig și era mai mic spațiul, mi-era dor să văd zilnic cireșii înalți de după geam, norii, cum îi vedeam și cu patru ani înainte, când m-am întors acasă. Imediat ce m-am instalat, a venit un pițigoi verde și mi-a ciocănit vesel în geam, ca și cum mă saluta”. Multe rămân imprimate în memorie și transferate în text, la fel ca scârțâitul patului care încă se aude chiar dacă mama nu mai este acolo.

Patru decenii de viață (și moarte) se succed cu repeziciune în cele cinci capitole, de parcă ar fi fost câteva ore. Volumul oferă o acumulare de experiențe și trăiri ale unui narator care trăiește în două lumi, ca-n visul lucid de la Berlin: „În filme, tripații sunt deliranți sau văd mandale pe pereți. La mine nu era niciodată cazul, totul era firesc, doar că trăiam în două realități simultan. În amândouă cu același simț al prezenței, fără nimic ireal în sine, totuși în două realități simultan”. Sub ochii cititorului, viitorul lui Dan se transformă cu repeziciune în trecut. Cartea urmează logica cronologiei, de la copilăria mică până în prezent și acoperă, selectiv, momente semnificative: anii de liceu și repulsia față de școală, studenția la Iași, scurta căsnicie, alcoolismul și dependența de droguri, pancreatita și spitalizarea, viața boemă, nomadă, revelațiile și crizele psihotice, întoarcerea acasă. Episoadele narative sunt completate cu observații privitoare la sex, băutură, droguri, statut, bani, religie, relații, joburi în redactare, editare și traducere. În paralel, sunt prezenți aici și oamenii importanți din viața lui: din cadrul familiei se distinge figura mamei, dintre tinerele iubite, figura colegei de liceu devenite soție și mamă a fiicei lui Dan, dintre prieteni, figura tovarășului gay cu care locuiește o vreme în București.

Tonul nu este moralizator, nici dramatic-afectat, nici critic, ci mai degrabă cu caracter de constatare și ușor indiferent, atitudine cu care Dan recunoaște că s-a alimentat la Berlin, „o atitudine de om liber la cap, căruia nu-i pasă de percepția celorlalți asupra lui. Nu-mi păsase niciodată cu totul (…)”. Nu se poate atașa de nimic în mod fundamental, relațiile cu femeile nu durează mai mult de trei ani, schimbă des locuințele, nu are ambiții financiare („în familia noastră, ambițiile materiale erau desconsiderate”), „singur, neiubit și liber”, caută să se reîntoarcă mereu la tristețe: „voiam la tristețe, unde e adevărul”. O tristețe de care fuge („orice, numai să-l uit pe acel un altul din mine cu tristețea lui”), ca mai apoi s-o caute cu voluptate. E un rebel, un boem, un vagabond, dar nu un anarhist și nici vreun filosof („…nu vedeam niciun sens în filosofie. Dacă sunt răspunsuri, o să le aflăm, nu-i nevoie de atâta nevroză și frământare”). Simte că îmbătrânește, că se consumă, că devine în timp ca un tren care se retrage încet-încet la depou, că face pace cu sine: „Venise Saturn și mă scăpase de entuziasmul tinereții, simțeam că se coace în mine o seriozitate nouă, o depresie înțelegătoare, tolerantă cu mine fix așa cum sunt.” Atitudinea este susținută și prin stilul dezbrăcat de orice pretenții, podoabe, artificii.

În centrul volumului se află problema identității, a formării și a rolului pe care-l joacă experiența, oamenii și spațiile în acest proces. Locurile în care a stat sau pe care le-a vizitat (Botoșani, Iași, București, Stuttgart, Berlin, Stockholm etc.) au un spirit al lor, iar referirile la călătorie ca element definitoriu în formare sunt infuzate de observații socio-politice legate de transformările istorice care influențează individul. La Berlin părea la început că poți să trăiești din nimic, apoi Berlinul o ia pe calea gentrificării și a hedonismului burghez: „Se terminaseră cu adevărat anii ’90 efervescenți și cultura clubbingului din anii 2000. Deși Berlinul era în continuare un azil pentru neadaptații și artiștii Europei, petrecerea părea deja să fi ajuns la capăt. Capitala se gentrificase și își împingea boemii afară. Păstrase de la ei doar o caricatură comercială, pe măsura înțelegerii și gusturilor hipsterului american cu bani, cu pălăriile și hainele lui cumpărate de la magazinele vintage, care, prin orice alegere a sa, creștea prețurile locului și se scremea în același timp să pară că trăiește o freies Leben”. Pe de altă parte, Bucureștiul, în 2009, păstrase aspectul de metropolă creativă, „o metropolă adevărată, ca în versurile lui Frank O’Hara…”, „pentru cei din lumea mea criza fusese chiar un cadou, se ieftiniseră chiriile (…)”.

În general, în cărțile lui Dan Sociu e multă emoție. Vagabondaj, sărăcie, alcool, droguri, dorință de afecțiune. E o voce neîmblânzită a tranziției postcomuniste, marcată de cele mai adânci traume, de mici și mari derive. În definitiv, e foarte frumoasă cartea asta, m-am surprins de multe ori zâmbindu-i cu tristețe „vagabondului pe viață” împăcat finalmente cu sine (de altfel i-am zâmbit și în Treș, și în cum reușești, viața mea), personajul-narator-autor care rătăcește peste tot ca un copil-adult necăjit, sărac, uneori hedonist, alteori onest, pe care nici să-l cerți nu poți, că ți se rupe sufletul. Înclinând mai mult spre confesiunea legată de viața personală, Sociu exclude aproape în totalitate referirile la scris și la procesul pe care îl implică creația. Fără să fac vreun reproș major, afirm că am văzut (vreau să văd) în acest volum un schelet al unui proiect viitor poate mai ambițios, care să includă și aspectele lăsate pe dinafară de autorul douămiist ale cărui influențe în literatura română contemporană sunt/rămân indelebile.