/

Însemnări pe marginea Carnetului unui afurisit

Despre existenţa Carnetului unui afurisit, ultimul dintre manuscrisele cioraniene îngropate în arhive, nepublicate încă, ştiau doar câţiva cercetători care au studiat manuscrisele donate de Simone Boué Bibliotecii Literare Jacques Doucet, după moartea lui Cioran.

412 vizualizări
Citiți în 14 de minute
Emil Cioran, Carnetul unui afurisit, Stabilirea textului, prefaţă, note şi variante de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, 2021

Articolul dedicat lui Cioran pe Wikipedia este în mare suferinţă. Las la o parte afirmaţiile complet gratuite, nesusţinute prin citarea obligatorie a surselor (cum ar fi cele despre implicarea lui Cioran în mişcarea legionară, un capitol sensibil al biografiei sale), cu toate că modul neprofesionist de redactare aduce un imens deserviciu celui mai mare eseist al nostru. Altceva mi-a reţinut atenţia: lista scrierilor româneşti ale lui Cioran nu este adusă la zi, ea oprindu-se la Îndreptar pătimaş, lăsând să se creadă că ar fi ultima sa carte scrisă în limba română. Ceea ce este, desigur, complet fals.

Ca în atâtea alte dăţi, avem de-a face cu o treabă neterminată, ieşită parcă din acel „neant valah” pe care Cioran îl tot invocă cu mult patos. Articolul pare să fi fost abandonat de-a binelea, căci, deşi a trecut un deceniu de la apariţia ineditelor Despre Franţa, Îndreptar pătimaş II şi Razne, nimeni dintre cei care s-au ocupat de el n-a catadicsit să-l actualizeze.

Între timp, pe lângă cele trei inedite menţionate anterior, anul acesta a mai apărut una. Despre existenţa Carnetului unui afurisit, ultimul dintre manuscrisele cioraniene îngropate în arhive, nepublicate încă, ştiau doar câţiva cercetători care au studiat manuscrisele donate de Simone Boué Bibliotecii Literare Jacques Doucet, după moartea lui Cioran. Misterul acestui manuscris este sporit de faptul că nu purta vreun titlu, el fiind pus de editori. Observăm cu acest prilej că, treptat, opera sa postumă tinde s-o egaleze în volum pe cea antumă, iar numărul cărţilor scrise în româneşte pe al celor în franceză. Merită de aceea să ne oprim puţin pentru a arunca o privire asupra ultimelor cărţi ale lui Cioran în limba română, despre a căror existenţă multă vreme nu s-a ştiut nimic.

Scrise în perioada 1941-1946, ele se constituie într-un corpus de texte având o întindere semnificativă (aproximativ 700 de pagini), stând mărturie pentru activitatea destul de susţinută a lui Cioran la Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după încheierea acestuia. Dintre ele, doar prima parte a Îndreptarului pătimaş a văzut lumina tiparului în anii ’90, înainte de moartea autorului. De aceea s-a crezut multă vreme că aceasta este ultima carte scrisă de Cioran în româneşte, despre existenţa manuscriselor aflate în fondul Doucet având ştiinţă doar câţiva specialişti. Apoi, din senin, au început să apară ineditele: întâi Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II (2011), apoi Razne (2012), iar acum, la mare distanţă în timp, Carnetul unui afurisit.

Despre ordinea în care au fost scrise ştim destul de puţin. Despre Franţa e din anul 1941, manuscrisul fiind datat ca atare. Îndreptar pătimaş II aparţine perioadei 1941-1944, fiind a doua parte a cărţii apărute la Humanitas în 1991. Datarea exactă a celorlalte inedite, Razne şi Carnetul unui afurisit, este dificilă, dacă nu chiar imposibilă: au fost probabil scrise în perioada 1944-1946, în nici un caz mai târziu, cunoscut fiind faptul că în 1946 Cioran a luat decizia să treacă la limba franceză, în cursul acestui an fiind scrisă prima variantă a Tratatului de descompunere[1]. Dacă datarea Raznelor a fost posibilă, cu o oarecare aproximație, în preajma anului 1945 (Constantin Zaharia crede că a fost scrisă în a doua jumătate a anului 1945 – începutul anului 1946), în privința Carnetului unui afurisit nu avem niciun indiciu. Nicolas Cavaillès a avansat în prefaţa ediţiei franceze ipoteza că ar fi fost scrise în preajma anului 1944, bazându-se strict pe o analiză stilistică; din punctul său de vedere, aceste texte par anterioare Raznelor – lucru destul de probabil. Pe de altă parte, Constantin Zaharia, editorul manuscrisului original românesc, e de părere că e vorba de ultima scriere în română a lui Cioran, în ordine cronologică, faptul că el nu i-a mai dat un titlu părându-i-se un argument puternic în acest sens. Oricum ar sta lucrurile, dacă nu punem la socoteală Caietele, avem de-a face cu scrierea sa de cea mai mare întindere, manuscrisul având aproape 300 de pagini.

De ce nu a vorbit Cioran niciodată despre aceste manuscrise? O întrebare fără răspuns. Şi e posibil chiar să fi fost mai multe texte, căci într-o scrisoare de la începutul anului 1947 către Petru Comarnescu, în care evocă momentul luării deciziei de a nu mai scrie în limba română, Cioran relatează că, într-o clipă de exasperare, a aruncat în canal (!) o parte a manuscriselor sale[2]. Cert e că textele sale româneşti au zăcut în uitare decenii întregi, până după moartea autorului lor, când Simone Boué le-a predat bibliotecii Doucet din Paris, unde au fost păstrate alături de manuscrisele altor mari scriitori francezi, ca Guillaume Apollinaire, André Breton, André Gide, Stéphane Mallarmé, André Malraux sau François Mauriac, dar şi cele ale compatrioţilor săi Benjamin Fondane (Fundoianu) şi Gherasim Luca.

Ineditele româneşti ale lui Cioran au avut o soartă oarecum ciudată, apariţia lor fiind împărţită între Franţa (Gallimard, L’Herne) şi România (Humanitas). Prima apărută a fost Despre Franţa, întâi în traducere franceză, la Editura L’Herne, în 2009, sub titlul De la France. În 2011 a apărut şi originalul românesc, la Humanitas, simultan cu a doua parte a Îndreptarului pătimaş (tradusă în acelaşi an în franceză de Gina Puica şi Vincent Piednoir, la Editura L’Herne, după ce, în 1993, apăruse prima parte, sub titlul Bréviaire des vaincus, în traducerea lui Alain Paruit). Apoi, deşi erau probleme cu copyright-ul, în 2012 a ieşit Razne, o premieră românească, cartea fiind tradusă apoi în italiană de Horia Corneliu Cicortaş, sub titlul Divagazioni (Lindau, 2016), iar în franceză, de Nicolas Cavaillès, cu titlul Divagations (Gallimard), de-abia în 2019[3]. În acelaşi an şi tot în traducerea lui Cavaillès, a apărut Fenêtres sur le Rien („Ferestre spre nimic”), titlu care la Humanitas a devenit Carnetul unui afurisit.

CONSTANTIN ZAHARIA

Avem la dispoziţie, aşadar, la mai bine de un sfert de secol de la moartea lui Cioran, întreaga sa operă eseistică. Această întregire, care s-a lăsat mult timp aşteptată, o datorăm lui Constantin Zaharia, un expert în Cioran care trăieşte la Paris, având la activ studii aprofundate la EHESS, sub conducerea lui Gérard Genette, şi un doctorat în Cioran. Din interviurile pe care le-a dat cu prilejul apariţiei Carnetului unui afurisit, aflăm că a primit acces, între anii 2005-2007, la manuscrisele lui Cioran păstrate în arhivele Bibliotecii literare Jacques Doucet şi a copiat de mână toate ineditele româneşti pe care le-a găsit, inclusiv variantele textelor – note, ştersături şi comentarii ale autorului. În cazul Carnetului…, Zaharia afirmă că a transcris aproape 1200 de note, din care în ediţia Humanitas a păstrat cam jumătate[4]. O muncă de chinez bătrân, manuscrisele lui Cioran fiind destul de dificil de descifrat, purtând urmele deselor sale răzgândiri. Sunt convins că în cursul acestui laborios proces de transcriere, care a însemnat practic refacerea întregului proces de creaţie prin care au trecut cele patru texte, Constantin Zaharia a ajuns, în mod aproape borgesian (vezi Pierre Menard, autorul lui Don Quijote), la o înţelegere din interior a universului cioranian, lucru dovedit nu doar de numeroasele articole publicate de către el de-a lungul vremii prin diverse publicaţii din ţară şi din Franţa (să notăm aici prezenţa sa în prestigioasele Critique şi Magazine Littéraire), dar şi de prefeţele savant alcătuite, pe care le-a scris pentru cele patru cărţi editate de el. Acribia cu care au fost redate textele, modul de realizare a ediţiilor de la Humanitas, de un profesionalism fără cusur, fac din profesorul Constantin Zaharia unul dintre cei mai importanţi specialişti în Cioran pe care îi avem la ora actuală. Monsieur, chapeau!


[1] Vezi articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran”, în Familia, nr 11-12/2017.

[2] „L’année dernière, me trouvant à la mer, je m’y amusais à traduire Mallarmé en roumain. Cet exercice a fini par m’exaspérer; il m’a paru trop absurde. Rentré à Paris, j’ai jeté dans les égouts une partie de mes manuscrits.” („Anul trecut, aflându-mă la mare, mă amuzam să traduc Mallarmé în românește. Acest exercițiu a ajuns să mă exaspereze; mi s-a părut prea absurd. Revenit la Paris, am aruncat în canal o parte a manuscriselor mele.”) – Emil Cioran, Opere, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, București, 2012, vol. II, p. 1164. Scrisoarea a apărut pentru prima oară în revista Manuscriptum, anul XXIX, nr. 1-2, 1998, pp. 237-238. 

[3] Despre versiunea franceză am scris la vremea apariţiei, în Familia nr. 11-12/2019 („Ultimul Cioran”).

[4] Interviu în România literară, nr. 22/2021, p. 14. 

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia din 2008. Cărţi publicate: Trăirea geometriei (poezii, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică, 1998), Litanie putredă (poezii, 2018), Cioran, omul incomplet (eseu, 2021).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Restituiri”