/

Ultimul deceniu și păpușarul

Cantitatea apreciabilă de informații și argumente adusă în paginile cărții întărește impresia unui scenariu ticluit în laboratoarele propagandei rusești, în rolurile de nătângi și neputincioși jucând liderii unei lumi democratice anesteziate prin hipnoză.

76 vizualizări
Citiți în 16 de minute
Timothy Snyder, Drumul spre nelibertate. Rusia, Europa, America, Editura TREI, București, 2021

Autorul nu este atât un istoric cât un gânditor al istoriei. Dincolo de fapte și personaje, este continuu asaltat de temeritatea găsirii sensului, a structurilor intime, în funcție de care unele lucruri se petrec sub un anume chip, nu sub altul. Abstractul dă nota unor studii cu privire la istoria contemporană, după ce prezentul continuu își face pârtie prin vremuri, dar fără a afecta narațiunea, fără a brusca evenimentele, ci intrând silențios în idee. Ceea ce s-a întâmplat este ridicat în planul discursului despre condițiile de posibilitate ale întâmplării. Imediat, gândul vine și-i dă semnificație. Așa s-a întâmplat în trei cărți semnate de Timothy Snyder, traduse în românește sub titlurile Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin; Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment și Despre tiranie. Toate sunt referențiale pentru decupajul istoric ales, tocmai prin saltul propus și realizat de la nivelul realității concrete, la cel al realității simbolice, distilate prin spirit analitic/sintetic. Remarcabil este saltul de nivel. Cunoașterea devine, astfel, înțelegere, iar abordarea tinde spre metaistorie.

Premisele cărții de față sunt limpede înfățișate în Prolog. Conceptele sunt definite, iar drumul ce urmează a fi parcurs este jalonat suficient de bine pentru a nu te rătăci: „Această carte este o tentativă de recâștigare a prezentului pentru timpul istoric și, astfel, de recâștigare a timpului istoric pentru politică” (p. 16); „Drumul spre nelibertate explorează istoria rusă, ucraineană, europeană și americană ca un demers necesar pentru a defini problemele politice ale prezentului și a risipi unele dintre miturile care le învăluie” (p. 18). Timothy Snyder filtrează realitatea printr-o teorie fondată pe două concepte sau viziuni: politica inevitabilității, respectiv politica eternității. Prima legitimează ideea de progres, dar și instituirea utopiei, ca urmare a viitorului supus unui marketing al prognozei, fiecare având dreptul la optimism, la visul măreț. Este paradigma Occidentului, a istoriei cu profil teleologic, mizând pe eficiența și pragmatica acțiunii. Cea de-a doua așază totul sub semnul nostalgiei, activând un trecut eroizant și amorsând izbânda, ca legitimare a excepționalității. Prezentul este camuflat într-un trecut mitologizat, tocmai din cauza unei carențe din perspectiva succesului. Istoricul american se joacă inteligent cu Timpul, sugerând proiecții antinomice, fie în grila unui parcurs ascensional, fie în cea a unuia circular. Prima proiecție vine în linia unei filosofii a modernității dominată de aplomb, ce-a de-a doua se hrănește dintr-o gândire conservatoare, altoită pe un fatalism de structură, pe anularea factualității și o insurgență flamboaiantă a idolatriei. A treia cale, ieșirea din „aburii” halucinatorii ai celor două politici ar fi asumarea istoriei ca realitate, ca proiect pus în operă – „a o înțelege sau a o face”.

Întreaga ecuație a dubletului propus ca tramă a înțelegerii profunde a prezentului (inevitabilitate versus eternitate) se descarcă etic, prin balansul dintre virtuți și instituții (un binom simbiotic): „Politica inevitabilității și eternității e cea care face ca virtuțile să pară irelevante sau chiar ridicole, inevitabilitatea, prin promisiunea că binele e ceea ce deja există și trebuie să se prelungească în mod previzibil, iar eternitatea prin asigurarea că răul e întotdeauna extern și că noi vom fi mereu victimele lui nevinovate. Dacă dorim să avem o mai bună descriere a binelui și a răului, va trebui să resuscităm istoria” (p. 19). Acum, că știm ce e de făcut, s-ar putea spune că totul se așază pe un trend pozitiv. Doar că e o nălucire a minții, o himeră. Mai ușor este să treci o cămilă prin urechile acului decât să resusciți istoria.

După ce teoria este înfățișată, se trece la treabă. „Harta” pe care ne-o propune se întinde între Rusia și Statele Unite, investigând cinci „teritorii” ale istoriei, între 2011 și 2018: restaurarea gândirii totalitare (restaurație legată intim de Putin) – 2011; ieșirea Rusiei din democrație și alunecarea în autoritarism sever – 2012; declanșarea politicii anti-UE din partea Moscovei – 2013; atacul Federației Ruse asupra Ucrainei – 2014; ofensiva propagandei și manipulării dinspre Rusia înspre Uniunea Europeană și America – 2015; alegerile din Statele Unite și instalarea la Casa Albă a Administrației Donald Trump – 2016. Elementul de legătură al celor șase momente, fiecare prins într-un capitol, este Rusia, iar cauza eficientă – Vladimir Putin.

Noua doctrină politică a Rusiei, propusă de Putin după 2011, îl are ca fundament ideologic pe Ivan Ilin (1883-1954), un gânditor situat la extrema dreaptă, mizând pe suprematismul rus, pe o viziune fascistă, angajând un corporatism fără compromisuri și un mesianism capabil să cristalizeze în lider voința, spiritul și tradițiile naționale. Epoca post-sovietică a permis Federației Ruse să-și exercite „visul” încropit pe doctrina Ilin, un compozit straniu de misticism și statalitate, de tradiționalism și instinct imperial, de iluzie transformată în poveste nemuritoare: „Nu atât alegerile, cât ficțiunile au făcut posibilă, la un deceniu după sfârșitul Uniunii Sovietice, o tranziție a puterii de la Boris Elțîn la Vladimir Putin. Apoi, Ilin și Putin s-au înălțat împreună, filosoful și politicianul ficțiunii” (p. 44). Plăsmuirea și vanitatea au învins luciditatea și realismul. Basmul începea să înlocuiască subtil și irevocabil realitatea.

Noua doctrină politică a Rusiei, propusă de Putin după 2011, îl are ca fundament ideologic pe Ivan Ilin (1883-1954), un gânditor situat la extrema dreaptă, mizând pe suprematismul rus, pe o viziune fascistă, angajând un corporatism fără compromisuri și un mesianism capabil să cristalizeze în lider voința, spiritul și tradițiile naționale.

Încă din 2013, ofensiva antiliberală, antiamericană și anti-UE a fost pusă la punct de membrii Clubului Izborsk, creuzet al fascismului rusesc, în baza doctrinei alimentată de ideile romancierului Aleksandr Prokhanov (antisemit și fundamentalist ortodox), constituindu-se în cheia de boltă a eurasianismului – ideologia neo-imperială adoptată de Putin. Istoricul american citează Manifestul Clubului, pentru a fi înfățișată limpede opțiunea „eternității”: „Rusia nu are nevoie de reforme politice grăbite. Are nevoie de fabrici de armament și altare.” (p. 90). Decizia privind direcția de urmat luată la Kremlin a conturat ideologia și vectorii de acțiune din ultimii opt ani: invadarea Ucrainei și anexarea Crimeii (conflictele din sud-estul statului invadat – Harkov, Donbas); atacurile cibernetice masive asupra Vestului și Americii; aventura siriană; sprijin masiv pentru forțele iliberale din state ale Uniunii Europene, dar și pentru operațiunea Brexit; implicare în campania electorală din 2016, Trump devenind președinte al Statelor Unite după un linșaj pe platformele digitale și mass-media electronice (Russia Today și Sputnik, mai ales) asupra contracandidatei democrate, Hillary Clinton. Uluitor, până la un punct, este randamentul obținut, manipularea cu adevărat epopeică. Fiecare capitol al cărții dezvoltă în cititor, progresiv, percepția unui Vladimir Putin invincibil, mărșăluind spre apoteoză.

Întregul efort propagandistic al Kremlinului – minciuna torențială, gigantescă, invocată și de Aleksandr Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag, ca temei al existenței comunismului, pe deplin conservată de Putin, ba chiar îmbunătățită prin rafinament și incisivitate – are drept scop o transformare a lumii după model rusesc. Ultimul deceniu confirmă pericolul unei iradieri mondiale a ideologiei rezultate din instalarea post-adevărului. O lume fără reperele Bine-Adevăr se destructurează și cade în anomie: „Jurnaliștii nu pot funcționa în mijlocul unui scepticism total; societățile civile intră în declin atunci când cetățenii nu mai pot conta unul pe celălalt; domnia legii depinde de credința că oamenii vor urma legea și fără ca aceasta să fie impusă, iar impunerea legii, când are loc, e imparțială.” (p. 187). Extrema dreaptă mondială este în limbă după Putin, îi elogiază comportamentul și-l impune ca erou al luptei împotriva homosexualității și a decadenței provocate de consumerism și secularism/satanism. El pare a întruni calitățile unui apostol al istoriei de după Istorie, având tovarăși de drum cel puțin la fel de devotați precum cei recrutați de Stalin.

Pornind de la distopia lui Orwell, 1984, Timothy Snyder observă un lucru esențial pentru economia politică a prezentului, anume că nu cumpărarea de mărfuri sub formă de obiecte reale constituie competiția între super-puteri, ci capacitatea de a produce anumite „stări psihologice”.  Tocmai datorită acestei noi realități, Putin a reușit să fie păpușarul diabolic în relația cu Trump, un personaj de bâlci, ajuns președinte pentru a servi interesele cleptocraților ruși și prin asta aruncând în ridicol întregul establishment american, atât de naiv și de oportunist. Un infatuat a căzut victimă unui psihopat, pe un fundal de vulnerabilitate a democrației americane. Cantitatea apreciabilă de informații și argumente adusă în paginile cărții întărește impresia unui scenariu ticluit în laboratoarele propagandei rusești, în rolurile de nătângi și neputincioși jucând liderii unei lumi democratice anesteziate prin hipnoză.

Drumul spre nelibertate, ca trecere de la politica inevitabilității spre cea a eternității, este una dintre cele mai profunde analize cu privire la istoria ultra-recentă. O anume patimă subiacentă este vizibilă, istoricul din omul integral Timothy Snyder nu reușește să-și ecraneze emoțiile și să-și neutralizeze atitudinile. De la un punct încolo, nici nu ar fi fost posibil, iar de la un punct încoace nici n-ar fi fost de dorit. Cinism, atașament pentru minciună („servitoarea onorabilă a Rusiei” – propagandă și manipulare prin fake news în cascadă), sperjur, perfidie, violență simbolică și fizică, toate acestea, ca ingrediente de bază ale puterii lui Vladimir Putin, aproape că te împing să gândești în grilă maniheistă, polarizând sever Binele și Răul. Încet, drumul spre nelibertate devine drum spre nenorocire. O „arteră” aglomerată, o autostradă spre iad, deși toate indicatoarele, în limba rusă, te anunță că mai e puțin de tot până în Paradis. Inserția masivă în politica eternității, previne T. Snyder, este cel mai costisitor drog vândut azi pe piața neagră a istoriei. El substituie o lume cu o Fata Morgana: „Politica eternității e plină de fantasmagorie, de boți și troli, fantome și zombi, suflete moarte și alte ființe ireale care conduc un personaj ficțional către putere.” (p. 195). Putem ignora, oare, faptul că și noi, românii neaoși, ca rentieri ai trecutului bine adus din condei, îl consumăm nu doar cu poftă, ci chiar cu fală?

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Inadecvări și capricii

O dedublare, o pierdere flagrantă și supărătoare de identitate îți impune, în bună măsură fără alternativă,

Jupânul și maica Rusia

Lectura cărții propuse de Françoise Thom este asemenea unei călătorii prin bolgiile infernului. O crispare rece