/

Despre oameni şi patrii

Oare nu se regăseşte fiecare dintre noi, la un moment dat, în pielea celui exclus, marginalizat sau ostracizat de societate, fiind, în unicitatea experienţei sale, într-un fel sau altul, minoritar?

213 vizualizări
Citiți în 13 de minute
Sorin Antohi, Jean-Jacques Askenasy, Oameni şi patrii. Istoriile şi geografiile identităţii, Polirom, Iaşi, 2021

Jean-Jacques Askenasy este unul dintre evreii pe care regimul comunist i-a „vândut” statului Israel. Se naște în Bulgaria, copilărind o vreme în Franța, petrecându-și apoi adolescența, precum și o bună parte a vieții sale mature în România. Aici, trecând prin mai multe regimuri, de la dictatura antonesciană la cea comunistă, cunoaște ce înseamnă să fii respins de comunitate, cu toate neajunsurile aferente: marginalizarea, stigmatizarea, lipsirea de drepturi, injustiția. La toate acestea se adaugă problema identității, a sentimentului dureros al apartenenței la un spațiu geografic și istoric care îi este refuzat – problemă care nu poate fi soluționată prin paliative ca recunoașterea profesională sau recompensele materiale. Devenit un neurolog apreciat, solicitat în cele mai înalte cercuri de conducere a statului comunist (Gh. Gheorghiu-Dej, Manea Mănescu, Chivu Stoica), Askenasy își depune solicitarea de plecare definitivă în Israel și, după tracasările de rigoare, în 1972 emigrează. Realizarea sa deplină în plan profesional şi recunoașterea internațională vin de-abia acum, în libertate. Reversul medaliei e că, dacă în România era considerat „medic bun, dar evreu”, în Israel, în oglindă, i se va spune că e „medic bun, dar român”. Va avea, în schimb, cu adevărat, o patrie.

Aceasta e, în mare, povestea care se deapănă în Oameni şi patrii. Istoriile şi geografiile identităţii, carte de convorbiri cu Jean-Jacques Askenasy (o somitate a neurologiei mondiale), realizată de Sorin Antohi şi apărută anul acesta la Polirom. O poveste pasionantă, ca orice destin care iese din tiparele obişnuite, povestea unui om aflat în căutarea identităţii sale. Diversele episoade traumatice trăite de Askenasy de timpuriu, fie sub regimul antonescian, când a fost exmatriculat din pricina legii referitoare la numerus clausus, fie în primii ani ai regimului comunist, când din nou s-a pomenit exmatriculat, de această dată fiind considerat contrarevoluţionar pe motiv de pretinsă propagandă sionistă, s-au întipărit adânc în sufletul său. Experienţele acestea au fost cu atât mai dramatice cu cât tânărul evreu, devenit treptat conştient de alteritatea sa, depusese eforturi să se integreze, să se „românizeze”. Criza identitară s-a transformat treptat, în urma repetatelor respingeri suferite, într-o asumare curajoasă a condiţiei sale. Dar a dat naştere şi dorinţei de nestăvilit de a-şi lua destinul în mâini: „Experienţa mea personală în câteva regimuri politice diferite m-a decis să fac totul pentru a deveni stăpânul destinului meu. Adică să am un stat, un pământ, un steag şi o limbă a mea, nu pe ale altora”, se confesează Askenazy. În luarea deciziei l-a ajutat, ce-i drept, şi turpitudinea „organelor”, aberaţiile cu care trebuia să se confrunte cel care dorea să-şi facă onest meseria, într-o ţară în care toată lumea era suspectă şi toţi erau urmăriţi. În acest sens, unele episoade relatate în carte ar putea părea hazlii, dacă n-ar ţine de fapt de registrul absurdului, cum e, spre exemplu, cel al înregistrărilor electroencefalografice trimise de Securitate unui laborator al Ministerului de Interne, cu solicitarea de a se descifra codul cu ajutorul căruia Askenazy trimitea dușmanilor din exterior secretele României.

Se poate pune, pe drept cuvânt, întrebarea: de ce ne-ar interesa pe noi, românii – aici îi includ şi pe cei de naţionalitate maghiară, germană etc. (în Vest nici nu se pune problema ca un francez sau un german să fie altceva decât francez sau german, indiferent care i-ar fi obârşia!), de ce ne-ar putea interesa, ziceam, destinul unui român evreu, plecat din România definitiv, pe timpul lui Ceauşescu – „vândut”, adică, de regim, în Israel? De ce un dialog cu un astfel de personaj (în cazul de faţă, o adevărată personalitate), întins pe paginile unei cărţi în toată regula, ne-ar reţine atenţia – ba mai mult, am citi-o cu sufletul la gură? Poate pentru că, fiecare în felul său, retrăieşte în anumite detalii ale situaţiilor şi întâmplărilor relatate de Jean-Jacques Askenasy frământările şi contradicţiile propriei istorii. Oare nu se regăseşte fiecare dintre noi, la un moment dat, în pielea celui exclus, marginalizat sau ostracizat de societate, fiind, în unicitatea experienţei sale, într-un fel sau altul, minoritar?

„Pentru mine, dialogul a fost întotdeauna o cale esențială de a mă raporta la Celălalt, la lume, la mine însumi”, ne mărturiseşte Sorin Antoni, care şi-a urmărit cu consecvenţă proiectul acesta, derulat pe o perioadă întinsă, purtând o serie întreagă de dialoguri cu Mihai Şora, Virgil Nemoianu, Adrian Marino, Alexandru Zub şi Moshe Idel, serie din care nu poate să lipsească convorbirea realizată alături de Luca Piţu cu Emil Cioran, în 1991, la Paris. De-altfel, Oameni şi patrii conţine, alături de convorbirile propriu-zise, şi o amplă prefaţă, în care Sorin Antohi relatează nu doar împrejurările în care s-a născut această carte, ci şi motivele care l-au mânat în realizarea acestor dialoguri.

Dincolo de povestea vieţii lui Jean-Jacques Askenasy, ceea ce face cartea și mai pasionantă sunt intervențiile lui Sorin Antohi, care, cu anvergura culturală a istoricului ideilor, punctează momentele cheie ale dialogului cu interesante și avizate considerații asupra mecanismelor politice și sociale din timpul dictaturii comuniste. Intervențiile sale nu sunt doar de ordin teoretic, unele fiind inspirate de realitatea concretă și dureroasă a socialismului „biruitor”, evidențiindu-i anomaliile și contradicțiile. Spre exemplu, constatând amar ironia sorții care i-a adus laolaltă, din nou, după Auschwitz, pe evrei și germani, de astă dată la Direcția de Pașapoarte, după ce statul român descoperise că poate să-i vândă „la export” pe acești cetățeni minoritari, Antohi se lansează într-o cruntă diatribă la adresa celor care au recurs la astfel de practici, imaginându-și cum ar fi arătat RSR dacă s-ar fi găsit cumpărători și pentru români și maghiari: „Rămâneau doar ștabii partidului-stat, garda pretoriană și slujitorii (…), de la bucătari și șoferi la ansambluri folclorice, lăutari și poeți de curte, într-o vastă stațiune balneoclimaterică, o Arcadie distopică, viabilă până la cheltuirea devizelor sau construcția (ori găzduirea) unei uriașe ferme de organe și eventual clone pentru export.” Astfel de remarci, frizând absurdul (căci şi situaţiile care le prilejuiesc ţin de realităţile absurde, unele de-a dreptul kafkiene, pe care le crease comunismul) îşi au sorgintea în sentimentul neputinţei, al fatalităţii acelui mecanism totalitar care a dispus discreţionar, timp de aproape cinci decenii, de destinele şi conştiinţele tuturor. Şi care, din păcate, în anumite aspecte ale sale, s-a perpetuat chiar şi dincolo de momentul 1989.

O constatare pe care o face, de-altfel, cu amărăciune şi Jean-Jacques Askenasy, atunci când relatează pierderea, în anul 2018, a procesului intentat pentru recuperarea casei sale, care-i fusese practic furată de oamenii Securităţii în momentul plecării definitive din ţară, pierdere care  ilustrează pentru el „adevărul de azi (şi dintotdeauna) despre România: comiterea, perpetuarea şi formalizarea juridică a nedreptăţii”. Această paradoxală prelungire a injustiţiei sociale din comunism (când era ascunsă sub masca aşa-zisei democraţii socialiste) în capitalism (când e machiată cu hotărâri ale unor instanţe de judecată care servesc interesele noii nomenclaturi) e deconcertantă şi, într-un fel, o justificare pentru toţi cei care au ales, după 1989, să plece din România.

Până la urmă, Oameni şi patrii este, dincolo de discuţia despre identităţi şi apartenenţe, o carte despre un singur lucru: cum să rămâi om, ajutându-i pe ceilalţi, indiferent de condiţiile istorice vitrege sau de cele determinate de geografia politică. O lecţie de umanitate pe care Jean-Jacques Askenasy, la cei 90 de ani ai săi, încearcă să ne-o transmită şi nouă, atunci când mărturiseşte, fără cea mai mică urmă de didacticism: „Avem minoritari în Israel – arabi, creştini, arabi musulmani şi mulţi alţii – şi fac tot ce pot ca ei să nu simtă ce-am simţit eu.”

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia din 2008. Cărţi publicate: Trăirea geometriei (poezii, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică, 1998), Litanie putredă (poezii, 2018), Cioran, omul incomplet (eseu, 2021).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Restituiri”