Profesor la Universitatea din Viena și specialist în istoria sud-est europeană, Oliver Jens Schmitt, elvețian ca origine, ne propune o carte născută dintr-o idee, după ce, în 2018, la Humanitas i-a apărut volumul România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, în rumoarea culturală a celebrării centenarului Unirii. Ideea fondatoare este aceea a realității postimperiale, după dezintegrarea celor trei imperii a căror intersecție a fost des vehiculată, ori de câte ori a venit vorba despre istoria românilor – Austro-Ungaria, Imperiul Țarist și cel Otoman: „În 1918, moștenirea imperială părea copleșitoare în statele naționale. Prin urmare, secolul XX în Balcani poate fi citit ca o epocă în care statele naționale au dorit să facă uitate imperiile” (p. 343). Abordarea este una dezinhibată, căutând să deslușească evoluțiile statelor balcanice în era lor națională, după ieșirea de sub o tutelă atât de mult hulită. Schimbarea de paradigmă a însemnat o șansă, dar nu a confirmat-o neapărat, în mod formal. Dimpotrivă, a pus presiune pe elitele noilor state, a necesitat responsabilități mult sporite și a revendicat un spirit cutezător. În ce ne privește, cartea ce-o avem sub ochi produce un beneficiu imediat, chiar dacă nu este unul mângâietor. Este vorba despre efectul de perspectivă, de ieșirea din bula istoriografiei românești, ceea ce modifică substanțial percepția privind istoria noastră contemporană. Dispare astfel haloul hagiografic, eroizarea neamului și figura de excepționalitate a românului bun de pus pe rană. În compensație, avem de „îndurat” analizele reci, detașate, suspectate poate de o anume răutate reziduală din partea celui ce ne „scoate la tablă”, ba ne și articulează cu rigla (o răutate atribuită, cred, cu totul gratuit). Dacă depășești această senzație a închipuitului afront, ceea ce urmează e doldora de câștiguri. Gustul amar al unor aprecieri ne poate scoate de sub narcoza amorului deșănțat de sine. Iată în ce chip…
Citind cartea istoricului austriac, imun la idoli, lucid și obiectiv, ai calea de ieșire dintr-un paradox: cum de ne este prezentul atât de umil și frustrant, dacă am avut o istorie, conform autorilor români de gen, atât de briliantină? Or, istoria cu pricina n-a fost, cum ni s-a spus până la sațietate, deloc briliantină, ci istovită în eșecuri, handicapuri de tot felul, subminată de un mental colectiv situat în arierplanul celui european, manevrată de elite corupte sau incompetente. De fapt, prezentul ne este conform istoriei din totdeauna – pauper, marginal în raport cu timpul măsurat de ceasul oficial al lumii. Întreaga beteală pusă pe destinul nostru național este scuturată, în conformitate cu realitățile unui veac trecut în care am sângerat abundent, am plâns în pumni și-am îndurat cu resemnare și neputință. Cam asta ne îndeamnă Oliver J. Schmitt să pricepem, în sfârșit, dacă cutezăm a ne privi într-o oglindă fără ape menite să ne mângâie vanitățile cronicizate. Ce-am fost, …aia am ajuns!
Considerate state postimperiale compozite sub raport etnic, România și Iugoslavia au avut un parcurs între cele două războaie mondiale sub pecetea eșecului, cu o slabă performanță administrativă. Consecințele au venit, pe cât de dureroase, pe atât de ineluctabile: „Între 26 iunie și 7 septembrie 1940, România Mare a cedat o treime din teritoriul său fără rezistență. Majoritatea elitei politice îl urmase pe rege în dictatură (e vorba de Dictatura Regală – n. n.), intrase în partidul unic și își asumase funcții înalte. Statul postimperial pășise pe picioare de lut: izolat pe plan extern, a plătit pe plan politic intern un preț ridicat pentru discriminarea minorităților și subminarea statului constituțional de către rege și camarilă” (p. 165). Câți istorici români nu vor strâmba din nas și nu se vor arăta scandalizați de aceste considerații fruste? Sentimentul mândriei naționale se va arăta ultragiat și un mormăit de nemulțumire va însoți sprâncene încruntate, ba chiar ideea unei ofense se va insinua în mod otrăvit, alături de explicația simplă că iarăși străinii, după ce ne-au pricinuit atâtea necazuri, ne vorbesc de rău, terfelindu-ne icoana ființei străbune.
Astfel de analize în care ne sunt repertoriate gesturi și fapte mai puțin demne de laudă însoțesc, de regulă, paginile dedicare nouă, într-un ansamblu balcanic relativ omogen în privința distribuirii Răului și Binelui. În mod evident, nu am reușit să sărim peste propria noastră umbră, să ne decontextualizăm regional, pentru a încerca un racord la marea istorie continentală. Sigur, avem argumentul vitregiilor izvorâte dintr-un secol criminal, ale cărui jocuri s-au consumat mult peste căpățânile statelor mici, dar măcar s-ar fi cuvenit să încercăm, pentru a ne salva imaginea, caracterul și eventual o prețuire autentică în propriii ochi.
Da, istoria noastră, în secolul al XX-lea, a fost mai puțin violentă (barbară), mai săracă în atrocități și masacre precum cea a slavilor de sud, bulgarilor sau grecilor, dar, trebuie spus imediat, cu nimic mai măreață. Ca stat postimperial, am ieșit din primul război mondial cu sacii în căruță (întregirea teritorială), după ce aproape de finalul conflagrației nici măcar nu aveam saci sau căruță (Pacea de la București/ Buftea, din mai 1918). Mai apoi, însă, ne-am împotmolit într-un proiect lipsit de busolă, dar mai ales de-o coerență ce ar fi fost posibilă doar într-un ansamblu național bine articulat politic. Or, ceea ce s-a întâmplat, sugerează Oliver J. Schmitt, s-a dovedit a fi lipsit de glorie, ba chiar păgubos: un stat polițienesc tot mai activ, servicii secrete abuzive în exercitarea prerogativelor, un mediu politic violent, instabil, grefat pe o camarilă regală fără viziune, un antisemitism exacerbat de percepția tot mai clară a incapacității de-a administra eficient un teritoriu fabulos de mare în raport cu putirințele: „Serviciile au subminat multe părți ale partidelor și au controlat numeroase grupuri etnice și confesionale. /…/ zvonurile au jucat un rol important în România, o țară cu cenzură puternică și autocenzură din partea presei, pe care serviciile de informații le-au folosit pentru a controla viața politică. România Mare a fost un stat polițienesc și al serviciilor secrete” (p. 113). Decorul politic interbelic nu a fost unul demn de-a fi idealizat, decât, cel mult, invocat în raport cu deceniile de comunism. Episoadele electorale erau însoțite de acțiuni violente și intimidarea adversarilor politici, iar nivelul conștiinței civice cu totul precar. Culisele erau dominate de corupție, aranjamente și complicități ce nu aveau nimic în comun cu interesul național, tocmai când acesta din urmă reclama angajamente și soluții fondate pe competențe și sacrificii. Ne putem mândri, totuși, cu intelectualii interbelici, cu așa numita generație de aur, dar realitatea socială ne somează să fim realiști, câtă vreme România, în 1938, înregistra „cea mai mare rată a mortalității infantile din Europa”. E drept, am avut unul dintre cele mai consistente corpuri de avocați, dar învățământul tehnic sau cel elementar, constată autorul cărții, au rămas carente. De asemenea, ne este adus în atenție un aspect menit să ne irite – „în noile provincii din România, nici un oraș mare nu avea o majoritate etnică românească” (p. 131). Firește, asta n-ar fi trebuit să ne provoace angoase, doar că a contat enorm în contextul revizionismului de la sfârșitul anilor ’30. Priviți în context balcanic, am fost victime lipsite de orice spațiu de manevră, iar în cel național, contravenienții unor șanse pe care le-am risipit cu nesocotință blamabilă.
Oliver Jens Schmitt scrie cu o eleganță ce depășește stilistica adoptată îndeobște de istorici. Fără a epata, știe să găsească dozajul perfect între informație, fapte/ personaje, pe de o parte, analiză, comentariu/ interpretare, pe de alta. Nu este hazardat în punctele de vedere exprimate, fără însă a călări cai obosiți sau a bate cărări și trasee gata marcate. Deși aria sa de competență este istoria contemporană, existând riscul unor abordări menite să atragă antipatii sau chiar revolte în mediile istoricilor ori chiar ale cititorilor de rând, curajul în a spune lucrurilor pe nume, fără complezențe și zâmbete de protocol, are darul de a menține interesul lecturii la un nivel înalt. Practic, autorul reușește un galop printr-un secol extrem de complicat, fără a fi anost sau conformist. Din toate aceste motive, Balcanii pe care ni-i propune, cel puțin pe felia de timp vizată, sunt plauzibili, coerenți în evoluție istorică, cu evenimente de tot soiul, cele mai multe dramatice și producătoare de mari suferințe colective. Ca tablou de grup, popoarele băștinașe par a împărtăși, într-o devălmășie când tandră, când astuțioasă, necazuri, entuziasme, uri, cataclisme, martiraje, eroisme, speranțe, griji cotidiene, împliniri, mândrii, umilințe, solidarități, dușmănii feroce, coșmaruri trăite aievea, vinovății crunte, amăgiri perpetue, dar și o indescifrabilă și necondiționată iubire față de un loc fascinant și bântuit. Căci dincolo de narațiuni savante, Balcanii propun o memorie ce-și are temeiul în povara de-a trăi în parteneriat cu frica de sub pleoape.
Plasamentul nostru balcanic, propus de majoritatea istoricilor, este considerat adesea jignitor, abuziv, mulți fiind de părere că locul cuvenit ar fi mai degrabă în Europa Centrală, fapt care ne-ar scuti de o anume imagine prealabilă compromisă. O fi așa sau nu o fi, iată o temă de meditație pentru viitorime. Indiferent unde este considerat a ne fi locul, în Balcani, în Europa Centrală sau aiurea, nu puteam scăpa, prin „pierderea urmei”, de o anume perspectivă mai degrabă inconvenabilă privind istoria modernă și contemporană a nației. A ne da duși din Balcani, pentru a nu mai fi atribuiți unei regiuni damnate și demonizate (pe nedrept!, argumentează convingător Mark Mazower, Balcanii, Humanitas, 2019) nu este o soluție. Este doar un vicleșug ieftin! La fel cum nu poți scăpa de umbra ta, un amplasament de refugiu nu constituie un plus de onorabilitate, ab initio, ca bursă de merit. Oliver Jens Schmitt ne situează și ne distinge, după caz și împrejurări, într-un melting pot în care ne simțim acasă, având dexterități și acuzând handicapuri comune. Și asta nu e nici bun, nici rău, ci natural.
