Înainte de toate, să consemnăm un fapt deloc marginal, anume că Alexandru Seres ne propune o carte despre Emil Cioran, textul inițial fiind o teză de doctorat. Împrejurarea este cu tâlc, atâta vreme cât celebrul apatrid și-a trăit viața în scenariul inițiat de o promisiune veșnic amânată, de fapt, un subterfugiu pentru a putea fi parizian – o teză de doctorat având dimensiunile unei minciuni gogonate. Dacă a existat ceva care să-l fi oripilat pe locatarul de pe rue de l’ Odeon 21 până la perplexitate, atunci tocmai asta a fost – eventuala implicare într-un astfel de proiect academic, aducător de prestigiu și fală calpe. Dar ceea ce a refuzat să facă, riscând orice și asumând statutul unui nimenea sărac și egolatru, i se întâmplă lui postum. Este asta o dovadă a faptului că sarcasmul ce i-a însiropat spiritul este întrecut doar de migălosul interes al urmașilor. Ideea de doctorat despre Cioran mă ducea cu gândul, înainte de-a citi cartea de față, la împrejurarea în care ești pus să domesticești un vârcolac sau să-l dresezi pe un sălbatec îndeajuns încât să danseze, în extaz, cadril. După, însă, mi-am dat seama că întreprinderea autorului este onorabilă, instigă la reflecție, ba chiar induce impresia că însuși Cioran, dacă ar fi fost posibil să-și exprime o părere, ar fi spus că s-a detestat pe sine dintr-o imensă eroare de perspectivă.
Ne aducem bine aminte cum, în anii ‘90, Cioran a provocat în mediul intelectual autohton, inclusiv în cel al elitelor, o febră, pe alocuri un delir de receptare cvasi-adolescentin. Pentru că lipsa naște excesul, respectiva febră a fost un fenomen previzibil și profitabil, autorul de cărți în limba română fiind întregit de cel de limbă franceză. Adulația a prins, pe alocuri, forme vecine cu delirul, destui neofiți angajând stări de prostrație din care n-au mai ieșit (sau au ieșit cu totul marcați). Mai apoi, lucrurile au intrat în normal, luați fiind cu treburile noastre. Biografia lui Cioran, dar și scrierile sale (ceva mă povățuiește să nu invoc opera sa), au stârnit pasiuni tot mai punctuale, convertite cel mai adesea în cărți de mai mică sau mai mare miză (începând cu Gabriel Liiceanu, până la Andrei Crăciun).
Mi-am dat seama că întreprinderea autorului este onorabilă, instigă la reflecție, ba chiar induce impresia că însuși Cioran, dacă ar fi fost posibil să-și exprime o părere, ar fi spus că s-a detestat pe sine dintr-o imensă eroare de perspectivă.
Biografiile au constituit dintotdeauna un punct de atracție, curiozitatea fiind, deopotrivă, o virtute și o meteahnă umană. Tentația devine și mai mare atunci când între viața unui autor și producția sa de bunuri simbolice se încearcă un racord de cauzalitate, creația fiind percepută în relație intimă cu destinul consumat sub pecetea vremurilor ireversibile. Perspectiva biografismului a născut polemici și a produs destule scântei. Autonomia totală a operei în raport cu autorul a dat piept cu teoria continuumului. În ce îl privește, Al. Seres enunță un punct de vedere tranșant, Emil Cioran fiind subsumabil, ba chiar reprezentând un caz cu rigoare didactică din cea de-a doua perspectiva: „în cazul său o cercetare onestă a operei ar trebui să meargă mână în mână cu studierea amănunțită și temeinică a biografiei” (p. 7). Imediat apoi este enunțată în Prolog miza, în chiar titlul acestuia – Biografia unei gândiri. Orice echivoc este risipit. Spiritul și fapta, ideea și circumstanța, gândul și întâmplarea sunt reunite într-un același eveniment – Cioran a fost ceea ce a gândit. Drept argument este adus un citat din Sfârtecare, în baza prezumției că propria mărturie ține loc de-un toptan de dovezi: „Nimic din tot ceea ce am abordat, nimic din ceea ce am spus de-a lungul unei vieți nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”. De asemenea, în mai multe rânduri este invocat un enunț despre sine, un fel de motto ce ar putea fi asumat de toți cei pentru care biografia și opera sunt un monolit – „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”. Doar că, avem de-a face, insistă autorul cărții, cu un Cioran bipolar, câtă vreme și-a investit în gând doar trăirile blestemate, învăluite în neguri și îmbibate cu venin.
Ne putem imagina cartea lui Al. Seres asemenea unei ascensiuni de alpinist. Fiecare capitol despre biografia lui Cioran este „asigurat” prin „pitoanele” bătute în „peretele” scrierilor acestuia. Un itinerariu, așadar, parcurs într-un duplex oarecum straniu, conceput ca o îmbrățișare între stări de rău bântuitoare și notațiile unei minți ce-și sărbătorea în chip exclusivist, cu panaș stilistic, coșmarurile. Asemenea unor plante a căror viață este posibilă numai prin parazitarea altora, cărțile celebrului personaj au fost posibile doar în măsura în care gândurile s-au ivit din melancolia sau depresiile ce au însoțit cu obstinație o biografie de om scindat – personaj de lume briliant/ ființă cu o intimitate hrănită de abisurile deznădejdii.
Cărțile semnate de E. M. Cioran sunt, așadar, expresia versantului său întunecos, sumbru, a acelui accent demoniac, expus senzațiilor terifiante, a căror pregnanță apropie sinele de limita imploziei. De aici acuratețea aforismelor în eclerajul lor cu halo sulfuros, lipsit de orice bluraj al bunei-cuviințe de ambianță. Totuși, biografia pe care ne-o înfățișează Al. Seres în cartea de față, mai precis versantul celălalt – cel luminos, vesel, savuros în conversații de salon și gesturile curtenitoare (mai ales flirturile cu vector erotic explicit) –, este imposibil să nu-și fi dovedit prezența în momentele de redactare a textelor, de îndelungă șlefuire stilistică, momente denunțate de Cioran ca fiind de-o suferință interioară cumplită. Cioran cel solar este prezent în spiritul său, poate clandestin, furișat hoțește, câtă vreme nicio carte nu este crispată, sumbră cu adevărat, ci, dimpotrivă, etalează un spectacol splendid al gândurilor așezate într-o formă seducătoare, în contrast izbitor cu fondul cel mai adesea sardonic, de-un sarcasm copleșitor. Concepute mereu sub o streașină, textele împrumută ceva din misterul incidenței terestrului cu văz-duhul. Chiar și când face apologia suicidului, a răului dezlănțuit într-o lume damnată, cu un destin supralicitat în raport cu putirințele, cititorul nu are niciun disconfort, nu e atins de presupusa stare deprimantă a autorului, ci, dimpotrivă, degustă din plin savoarea unui para-text surprinzător de tonic. De aici bănuiala, mereu invocată de exegeți, cu privire la un joc ipocrit, la o anume cochetărie din partea unuia bucuros să-și vadă beteșugurile atât de eficiente. Astfel, omul incomplet este dublat de omul ambiguu, expert în a-și trata sinele maladiv pe seama admiratorilor luați adesea drept nătângi.
Ne putem imagina cartea lui Al. Seres asemenea unei ascensiuni de alpinist. Fiecare capitol despre biografia lui Cioran este „asigurat” prin „pitoanele” bătute în „peretele” scrierilor acestuia.
Alexandru Seres a dovedit cu asupra de măsură abilități de investigator, de cercetător infatigabil, răscolind biografia lui Cioran, scotocind peste tot, punând cap la cap informații, interpolând unde a fost cazul, angajând deducții logice și interpretări plauzibile, toate într-o marjă rezonabile de plauzibilitate (chestiuni privind momentul abandonării limbii române, colaborarea lui Cioran la revista Luceafărul – Paris 1948/1949 –, relația cu Samuel Beckett sau cea cu Maxim Nemo sunt patru împrejurări, dintre multe altele, în care exegetul se dovedește a fi temerar până la obsesie în tentativa de a recupera adevărul din realitatea unui traseu biografic atât de baroc, de înșelător). Cu certitudine, nu a fost ușor, ținând cont de pojghița de mitologie sub care s-a camuflat autorului Ispitei de a exista, de reflexele înșelătoare ale simulacrelor puse în scenă de către acesta, cu scopul de a scăpa de prostia și stupiditatea lumii, dar poate și de o oarecare stare de disconfort față de propriul sine. Nu în ultimul rând a contat în construcția acestui camuflaj prodigios tentația de a i se pierde urma acelui trecut reprobabil în raport cu noul spirit al vremurilor postbelice, într-un Paris ce plătea obolul unui gauche-ism cu intarsii staliniste, iar mai apoi maoiste (interpretare respinsă de autor aproape întrutotul). Motivațiile respingerii premiilor literare, după cel oferit, în 1950, sunt văzute în filosofia de viață a celui care a scris Demiurgul cel rău, la pachet cu obsesia conservării anonimatului, a protejării stării de marginal. Altfel spus, i se atribuie vocația unui eremit cu totul particular, fiind absolvit integral de posibilele efecte ale unui trecut tulbure, în țara de obârșie, într-o tinerețe contaminată de crezuri pe care el însuși pe abhoră, în Mon pays.
Insomniile și abandonarea limbii române în favoarea celei franceze, iată motoarele sau „experiențele”, cum le numește inspirat autorul cărții, în baza cărora s-a conturat destinul scriitoricesc al rebelului până la blasfemie din Lacrimi și sfinți. Chestiunea insomniilor este bine pusă în evidență de către Al. Seres: „Este greu, dacă nu aproape imposibil de descris în ce constă revelația pe care i-a produs-o insomnia perpetuă, neputința de a dormi; e vorba de o revelație în urma căreia fundamentele existenței se prăbușesc și se dezvăluie caracterul iluzoriu al realului” (p. 50). Numai că în privința bolilor (bolile, mărturisește în Caiete, l-au „torturat în mii de chipuri”) puse la bătaie de către Cioran pentru a-și argumenta o aliniere a gândirii spre extremul scepticism, conotat masiv de mizantropie, trebuie să punem iarăși un bemol. Teribilismul s-a vârât din nou în „afacere”, poate din dorința unui virtuoz al deghizamentelor de a fi asimilat unor modele consacrate de către unul dintre filosofii adulați, Nietzsche, după un altul acreditat cu forța legendei, prin suferință maximă, în cazul lui Blaise Pascal. „Despărțirea” dramatică de filosofie i-a pricinuit această reducție drastică a maeștrilor frecventabili.
Un merit al cărții scrise de Al. Seres este acela că ne poate ajuta să intuim ce-a putut vedea Emil Cioran dincolo de întuneric. Asta poate fi scuza față de „necuviința” de a-l fi înghesuit într-o teză de doctorat. În sfârșit, sunt îndreptățit să cred că „rășinăreanul nostru”, cum îl numește de câteva ori printr-un abuz de intimism, și-a găsit exegetul prob, interpretul cel mai avizat pentru a-i percepe până și infinitezimalele oscilații ale nebuloaselor sufletești, arpegiile sardonice ale spiritului. Nici pe unul, nici pe celălalt nu i-a dat afară din casă voia-bună, optimismul și iubirea de semeni. Într-un poem, Lucian Blaga observa că splendoarea nuferilor e dată de mâlul de pe fundul lacurilor. Luminiscențele înfiorate ale spiritului pot fi izvodite doar de binecuvântata caznă a depresiilor.
