Deopotrivă realiste și fantastice, hilare și triste, cathartice și copleșitoare, prozele lui Florin Irimia oferă piesele unui puzzle care, odată asamblat, își schimbă funcția pentru a crea noi imagini și, implicit, sensuri. Scriitor și profesor cu vocația ratării, Sebastian, personajul-cheie al celor nouă povestiri, este victima farselor destinului și a propriei imaginații într-o lume în care căutarea permanentă a identității vine la pachet cu însingurare, depresie, insecuritate emoțională și duce la o „reinventare” periculoasă, căci, uneori, evadarea din prezent nu te face decât prizonier al trecutului.
Fragment
În Germania nu te duci ca-n America, să te prezinţi vecinilor. În Germania, discreţia, anonimitatea sunt mai presus de curtoazie. Aşa că să mă-nfiinţez la ea la uşă cu o prăjitură sau mai ştiu eu ce era exclus ca primă formă de interacţiune. În schimb, puteam să invoc un alt pretext, şi anume că aveam nevoie de ceva. Dar de ce? De o căniţă de ulei sau de zahăr? Nu mergea, nu mai eram în comunism. De o şurubelniţă? Poate, deşi tot nu. Atunci? De un laptop! Da! Aveam să mă duc să împrumut un laptop pentru că al meu se stricase şi fără o unealtă de scris nu puteam funcţiona. Asta-mi oferea un pretext numai bun ca să-i spun câteva lucruri despre mine, cu ce mă ocupam şi pentru ce respiram aerul berlinez, atât de dătător de energie, şi nu pe cel de la mine din ţară, dătător de boli de plămâni. Ştiam deja pe la ce oră se-ntoarce, aveam suficient timp la dispoziţie să-mi pregătesc un discurs suficient de elaborat ca să pară spontan.
„Şi, gata, deja m-ai uitat?“, i-am auzit vocea lui Ingrid. „Nu te-am uitat, dar trebuie să merg mai departe. Ştii cum se spune, morţii cu morţii, viii cu viii.“ „Nu mi-a plăcut niciodată vorba asta. Se cunoaşte că e inventată de un viu. Măcar dacă aşteptai şi tu patruzeci de zile.“ „N-au trecut încă?“ „Hai, nu face pe deşteptu’!“ „Păi, n-ai zis tu că vrei să mi-o trag?“ „Şi nu ţi-o poţi trage c-o moartă?“ „Ce vrei să spui?“ „Luzăr lăbar ce eşti, nu poţi să faci o labă şi să te gândeşti la mine?“ „Ba poate aş putea dacă ai mai fi în viaţă.“ „Şi cine m-a omorât?“ „Touché!“ „Păi, vezi!“ „OK, fac o labă gândindu-mă la tine, dar apoi mă laşi în pace!“ „OK, dar vreau să dureze. Nu mă expediezi aşa, cu una, cu două, cum făceai când eram în viaţă.“
I-am făcut pe plac doamnei mele gândindu-mă la partidele noastre de sex, care nu erau rele, aveau o intensitate a lor aparte şi durau mult, poate datorită lipsei noastre de inhibiţii, dar mai ales a faptului că de cele mai multe ori se-ntâmplau după o ceartă. „Poţi să ejaculezi acum“, am auzit-o la un moment dat. „Ejaculează!“ „Nu pot aşa la comandă!“ „Imaginează-ţi ce vrei tu, numai ejaculează!“ „Cred că mai bine o lăsăm pe altă dată!“ „Ejaculează, lăbaru’ dracului!“ „Nu!“ „Du-te-n pizda mă-tii!“
Mi-am luat mintea de la ea şi mâna de pe penis şi am încercat să mă reintegrez realităţii. Trecuse deja de 9 când m-am uitat la ceas, vecina mea sigur se-ntorsese acasă, puteam să mă-nfiinţez la ea la uşă. Oare era o idee bună, totuşi? Nu mai bine o lăsam în pace? Până la urmă, ce credeam că se poate întâmpla între noi? Ea e actriţă, joacă în filme, arată ca un super model, tu în schimb cine eşti? „Un luzăr lăbar“, s-a băgat doamna mea în seamă. „Taci, Ingrid!“, i-am spus. „Şi mai încetează naibii cu apelativul ăsta!“ „Ei, ce să-ţi spun, domnu’ se-ariceşte. Poate că înainte ar trebui să te gândeşti la ce mi-ai făcut!“ „Te-am strâns de gât, da, m-am gândit de o sută de ori la ce ţi-am făcut. Şi nu am ce să-ţi fac, în afară de ce ţi-am făcut, înapoi la viaţă nu mai pot să te-aduc! Îmi pare rău!“ „Lasă scuzele. Oricum nu-mi folosesc la nimic. Mai bine zi-mi ce-ai făcut cu mine după ce-am murit. Nu te-am întrebat niciodată.“ „Ingrid, tu eşti sadică? La ce-ţi foloseşte să te gândeşti acum la asta? Chiar n-ai nimic altceva mai bun de făcut?“ „Se pare că nu.“ „N-ai ajuns în rai? Ai fi meritat să ajungi în rai, dacă e să mă-ntrebi pe mine.“ „Nu prea ştiu unde am ajuns. Şi oricum nu se-ntâmplă nimic aici unde sunt. Mă simt cam lăsată de izbelişte, sincer.“ „Cum, n-a venit nimeni să te ia în primire? Vreun înger, ceva?“ „Nu.“ „Şi unde eşti?“ „Am impresia că-ntr-o gară. Sau mai corect într-o haltă. Există un peron, dar nu ştiu dacă trece vreun tren pe-aici. Şi oricum sunt numai eu. Nimeni altcineva. Nici măcar un câine.“ „Îmi pare rău. Dacă aş putea, aş veni să-ţi ţin companie.“ „Ei, nu mai spune!“ „Serios!“ „Păi, şi ce te opreşte?“ „Faptul că sunt încă în viaţă?“ „Ei, dar asta se poate rezolva destul de uşor, aş zice.“ „Ingrid, să ştii că numai pentru că te-am omorât nu intenţionez să mă omor şi pe mine.“ „Poate mai încolo, atunci.“ „Într-o zi, cu siguranţă. Ceea ce nu-nseamnă că tu ai să fii în continuare acolo.“ „Om trăi şi-om vedea. Sau, mă rog, înţelegi tu.“ Pentru o clipă s-a aşternut tăcerea şi-am crezut că s-a dus într-ale ei. Dar apoi am auzit-o din nou. „Şi totuşi, nu mi-ai zis ce-ai făcut cu mine. Unde m-ai îngropat?“ „Of, eşti cumplită! Într-o pădure. Mulţumită acum?“ „Într-o pădure? Ce romantic! Sub un stejar, cumva?“ „Vrei cam multe.“ „Păcat, mi-ar fi plăcut să fiu îngropată sub un stejar. Oricum, e mai bine decât într-un cimitir. Tot timpul am urât cimitirele!“ „Cred că e un brad în apropiere“, i-am zis. „Cel puţin într-unul din locuri.“ „Cum adică într-unul din locuri? Da’ în câte locuri m-ai îngropat?“ Mi-am dat seama că mă luase gura pe dinainte, dar era deja prea târziu. „În patru.“ „Cum adică în patru? Mi-ai îngropat inima într-un loc, capul în alt loc şi trupul în altul?“ „Da, cam aşa ceva.“ „Şi în al patrulea loc ce-ai îngropat?“ „Mâinile şi picioarele.“ „Mâinile şi picioarele? O, Dumnezeule, m-ai tranşat! Pentru ce? Pentru ce-ai făcut asta?“ „Păi, doar nu era să te iau cu totul! Cum aveam să te car? Dacă mă vedea cineva?“ „Şi aşa cum m-ai cărat?“ „În nişte saci de gunoi. Pe care i-am pus în nişte genţi.“ „O, Doamne, cred că mi se face rău! Cred că leşin.“ „Ţi se mai poate face rău? Nu credeam…“ „M-ai hăcuit! Nu-mi vine să cred! M-ai hăcuit ca pe-o vită!“ „Ei hai, nu spune asta! Nu te-am făcut niciodată vită!“ „Ei, nu!“ „Nu vită. Poate vacă!“ „Şi nu-i totuna?“ „Atunci, OK, te-am hăcuit ca pe-o vită! Ce mai vrei?“ „Ce prost eşti!“ „Da? Nu mai sunt luzăr lăbar?“ „Ba eşti, dar mai eşti şi prost pe deasupra!“ „De ce?“ „Pentru că ţi-am dat o şansă să fii domn, iar tu tot mitocan ai ales să fii!“ „Nu-nţeleg şi sincer mă cam ţii în loc.“ „Te mai întreb o dată: cum m-ai hăcuit? Ca pe o ce?“ „Ingrid, pe bune, las-o moartă! Scuze! Înţelegi ce vreau să spun.“ „Boule!“ „Vaco!“ „Idiotul naibii!“ „Proasta dracului! O mai ţinem mult aşa?“ „O mai ţinem până înţelegi unde-ai greşit.“ „Am greşit că te-am omorât, ştiu asta, dar ce mai pot să fac acum?“ „Nu la asta mă refer, deşi, da, ai greşit şi când m-ai omorât. Dar acum e vorba de altceva. E vorba de hăcuială. Şi în loc de «vacă», puteai s-o spui mai frumos, mai romantic.“ „Mai romantic?“ „Exact. Puteai să spui că m-ai hăcuit ca pe o regină. Sau ca pe o voievoadă!“ „Ingrid, nu există voievoade. Numai voievozi. Voievozi şi doamnele lor.“ „Păcat, ar fi trebuit să existe. Poate atunci lumea ar fi fost mai bună.“ „Cu siguranţă ar fi fost, dar nu asta-i problema. Problema e că eu mă cam grăbesc şi tu ştii asta şi cred că toată şarada asta cu «puteai s-o spui mai frumos» e intenţionată şi că, dacă ţi-aş fi spus «regină» sau voievoadă, tot ai fi găsit tu ceva să comentezi.“ „Bine, atunci spune-o şi ai să vezi dacă ai dreptate sau nu.“ „OK, te-am omorât şi apoi ţi-am spintecat trupul în patru, ca pe al unei regine, cu inima îngropată într-un loc şi…“ „Ce căcat vorbeşti acolo! Auzi, ca pe al unei regine!“ „Voievoade?“ „Hai, sictir!“ „Vezi, ce ţi-am spus!“ „Da, ce mi-ai spus? Luzăr lăbarul dracului!“ „Ingrid, încetează!“ „Că dacă nu, ce? Mă mai omori o dată?“ „Numai pentru că te-am omorât nu-nseamnă că nu te-am iubit, Ingrid! De altfel, te iubesc în continuare! Poate chiar mai mult, acum că eşti moartă!“ „Vorbeşte remuşcarea din tine!“ „Nu numai!“ „Dacă mă iubeşti, nu te duce la nemţoaică, na! Stai naibii în casă şi scrie, că doar de-aia ai venit aici!“ „Mi s-a stricat laptopul, de-aia mă duc! Poate are ea unul să-mi împrumute!“ „Auzi, ştii ce? Nu mă păcăleşti tu pe mine aşa uşor. Nu m-ai păcălit când eram vie, nu mă păcăleşti nici moartă!“ „Bine, atunci mă duc că vreau s-o cunosc, OK?! Asta e, viii au prioritate!“ „Ăsta este adulter, să ştii! Nici nu m-am răcit bine în groapă, sau, mă rog, în gropi, şi tu deja te duci la femei! Şi măcar dacă ai avea vreo şansă! Tipa asta, la ce fumuri are, nici n-o să-ţi deschidă uşa!“ Asta nu era exclus, luasem şi eu în calcul posibilitatea. De fapt, poate chiar era mai mult decât o posibilitate. Dar nu puteam şti până nu încercam. Aşa că m-am înfiinţat la uşa ei şi, cu Ingrid încă vorbindu-mi în minte, am bătut de trei ori.
