260 vizualizări
Citiți în 55 de minute

Peronul era bocnă. O ploaie înghețată se abătuse peste acest oraș în care credea că o să-și găsească liniștea, dar iată, că de la primul pas pe care l-a făcut pe asfaltul său, Brașovul a părut să o respingă și a îngenuncheat-o nemilos pe gheață lângă valiza enormă pe care abia reușea să o împingă. Poate că nu orașul e cel care era neprimitor cu ea, poate că e vorba doar despre un fenomen al naturii, un lucru trecător, dar ea simte în acest mic eveniment din gară un semn rău și oftează ridicându-se cu greu. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, această femeie de 39 de ani, încă frumoasă și zveltă, este însoțită de fiul ei de 3 ani, peltic și foarte agitat din cauza oboselii, care își dorește un singur lucru de când s-au urcat în tren la București, un Barni. Barni este un ursuleț din pandișpan cu ciocolată și diverse umpluturi. S-a gândit îndelung la Barni privind în întuneric pe fereastra trenului aglomerat. Peste toate gândurile ei arzătoare și dureroase, imaginea ursulețului planează ca un zepelin supradimensionat la fel ca celelalte obsesii care populează din când în când acest spațiu mental pe care femeia l-a denumit Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe, FSPD. Aici trăiesc aceste animăluțe sălbatice născute din stres, îngrijorări sau dorințe care uneori devin uriașe în funcție de câtă atenție le oferă atunci când are loc acel fenomen pe care majoritatea oamenilor îl numesc căderea pe gânduri sau introspecție. Oare cum arăta fabrica în care se produc ursuleții Barni? Câți ursuleți de acest fel se ambalează în fiecare zi și cine dăduse numele acestei prăjituri? Era amuzant felul în care Roberțel, băiețelul ei, spunea Barni, se aduna în acest nume și tonul vocii băiețelului o candoare inegalabilă, greu de rezistat, care acum o aducea în pragul disperării. Oare au la gara din Brașov Barni? E obosită și primul lucru pe care ar vrea să îl facă e să își aprindă o țigară, dar trenul a ajuns cu întârziere în gară și e trecut de zece seara, copilul ar trebui să doarmă, mătușa la care merge e bătrână și ar trebui să doarmă și ea, așa că trece prin pasajul subteran grăbită, trece pe sub liniile de cale ferată, unde are un brusc sentiment de protecție și căldură care nu știe de unde vine și împinge valiza mare și grea în sunetul sacadat al roților care trec peste bucățile de gresie galbenă mizerabilă spre parcarea de taxiuri. Nu își dă seama dacă înaintează sau merge înapoi, dacă viața ei este pe punctul de a face prin ieșirea din zona de confort un salt calitativ înainte, sau nu. Din cauza înghețului simte că nu, simte că se întoarce în trecut, în anii adolescenței când venea cu mama ei vara la Brașov, pierzând timpul aiurea și toată distracția din București, când singurul lucru pe care și-l dorea era să se întoarcă la București. Acum dorința de a se întoarce nu e la fel de pregnantă. Întoarcerea e un gând ca o carne vie, plină de sânge, tremurândă, peste care ar turna sare. Poate ăsta e și motivul pentru care are această senzație inexplicabilă de protecție. În Brașov nu are cum să fie mai rău decât era la București când a plecat.

Femeia se numește Lucia și, în timp ce înaintează pe culoarul subteran care o scoate în stația de taxiuri, se gândește pentru a mia oară în viața ei de 39 de ani că va ști să găsească și de data asta lumina de la capătul tunelului, că numele ei, Lucia, era numele unei persoane care știe să găsească luminița de la capătul tunelului, că ea singură este strălucirea de peste propriile necazuri și griji. Hai că poți Lucica, își spune femeia cu ultimele fărâme de autoironie, gândindu-se că cineva acolo sus o iubise mereu și avusese grijă de ea, dar cuvântul „iubire” nu îi face prea mult bine la moral. Nu la iubire are chef să se gândească acum, ci la încredere și omenie. De asta are nevoie acum, de omenie.

În fața gării sunt două taxiuri, unul e o Dacie cu preț normal, celălalt e un Mercedes cu preț mai mare, dar șoferul Mercedesului pare foarte amabil, are o bunătate pe chip și în voce ca și când nici nu ar vrea să ia tariful scris pe portiera lui, ca și când după ce se va sui în mașină îi va spune femeii că tariful lui e mai mic, că de fapt nici nu e mașina lui, că nici nu vrea bani până la urmă, ce mai încolo și-ncoace, că îi face plăcere să ducă pe gratis o femeie cu copilul ei acolo unde au treabă, că e un înger păzitor, da, așa pare după blândețea feței și a vorbei, pare un înger păzitor foarte amabil, care a nimerit din greșeală în breasla taximetriștilor. Dar femeia se îndreaptă spre primul taximetrist. Mătușa ei a avertizat-o să fie atentă la taximetriștii din Brașov și Lucia a mai văzut oameni amabili care s-au dovedit a fi niște escroci, bărbații mai ales – pot fi niște adorabili până te urci la ei în mașină și abia atunci își arată adevărata față. Așa că Dacia Logan pare mașina potrivită pentru ea în această seară și îl întreabă pe taximetristul care stă la volan ca o stafie în noapte dacă este liber.

— Unde mergeți? vine întrebarea necruțătoare pe care Lucia spera să nu o audă și în Brașov.

— Strada Pomiculturii, spune femeia, înghițindu-și nodul din gât.

— 50 de lei, doamnă, îi răspunde liniștit taximetristul.

E un tip tânăr care nu e nici simpatic, nici răutăcios.

— Și puneți aparatul? spune Lucia, aducându-și aminte că mătușa îi recomandase să ceară taximetristului să pună aparatul.

— Cine mai pune aparatul la ora asta, doamnă, spune tânărul cu amărăciune, dar Lucia simte că e o prefăcătorie în amărăciunea lui.

Lucia e convinsă acum că a luat hotărârea potrivită. Se uită la taximetristul cu față de înger păzitor și împinge bagajul ei mare spre el. Bărbatul îi zâmbește timorat de agresivitatea colegului său de breaslă și o invită în interiorul mașinii (…)

Femeia șovăie și își dă seama că șovăie și se gândește la acest verb a șovăi și la invenția lui și la faptul că deși e verb și indică o acțiune, verbul acesta descrie o poticneală, o lipsă a acțiunii, o încremenire. Vocea copilului ei care îi cere din nou un Barni îi alungă șovăiala din minte. Între timp au sosit niște turiști străini lângă ea și vorbesc cu taximetristul înger păzitor. Știe și engleză, își spune. Și tot blând așa. Își verifică telefonul. E târziu. Mătușa ei s-o fi culcat. Șovăie. Șovăire. Cuvântul ăsta e ca o băltoacă în care a călcat și nu știe dacă să dea înapoi sau să meargă mai departe prin ea. Asta e șovăiala. Din taxiul din față șoferul cel tânăr, care îi ceruse 50 de lei pentru cursa spre strada Pomiculturii, se dă jos nervos și se apropie de șoferul înger păzitor. Femeia se întoarce cu spatele la el. Își trage copilul și geamantanul mai aproape și se uită iar în telefon de parcă de acolo ar putea să-i vină salvarea, de parcă dacă ar da un search pe Google ar putea să afle prețul corect al unei curse de la gara din Brașov până pe strada Pomiculturii. În uriașul internet din palma ei ar putea fi ascunsă această informație? Ar putea, sigur că ar putea. Important e să știi să pui întrebarea corectă și e greu să știi să pui întrebările corecte, e greu să intuiești ce se ascunde în hățișurile minții umane și mai ales ale internetului, nu poți să știi niciodată ce se ascunde în Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe al altui om, mai ales necunoscut. Poți doar să presupui. Sau poate că tânărul șofer îi oferise un preț apropiat de realitate și chiar era obosit să mai dea drumul la aparat? Chiar era tarziu. Poate era sătul de atâta dat drumu’ la aparat. 50 de lei la ora asta ar putea fi chiar un tarif normal. În urmă cu 30 de ani, o femeie singură, proaspăt divorțată, cu un copil după ea, nu ar fi putut intra pe internet să dea un search, să apeleze la obiectivitatea lumii. Poate că ar fi putut întreba un trecător, dar trecătorii noaptea sunt temători și se feresc să piardă vremea dând detalii. O femeie cu un telefon conectat la internet e cu siguranță mai puternică decât o femeie de acum 30 de ani. Da, clar. Șoferul de 50 de lei îl injură brusc pe îngerul păzitor.

— Ce faci, mă, tu aicea? Păi, io stau ca prostu’ și tu iei clienții?

Îngerul păzitor dă să spună ceva cu un zâmbet trist pe față, dar șoferul de 50 de lei îi taie vorba brutal.

— Io eram primu’ la rând, ce pula mea facem aici. Tu o să iei clienți dacă îți dau io voie. Dacă vrei clienți, îmi ceri mie voie, ai înțeles?

Se ceartă chiar în fața turiștilor străini, care privesc zâmbind politicos, dar iritați. Femeia înțelege că e o coadă a taxiurilor cu niște reguli pe care lumea nu le știe și că poate din cauza ei, care era oprită în fața primului taxi, turiștii străini s-au dus la cel de-al doilea, la cel cu fața de înger păzitor care își cere scuze acum. Oricum nu sunt decât două taxiuri în stația goală. Femeia dă să-și ceară scuze taximetristului de 50 de lei că e vina ei că turiștii s-au dus la celălalt domn.

— Domn, ce domn? Ăsta e un bulangiu care vânează clienți, spune taximetristul nervos. Haideți, doamnă, v-ați hotărât?

Femeia se retrage iar în telefon și își sună mătușa ca să fie sigură că e vorba de strada Pomiculturii, iar mătușa îi spune că da și îi repetă la finalul discuției să aibă grijă ce taxiu ia apoi îi închide. Ah, a uitat să-ntrebe cât face cursa de obicei de la gară până pe Pomiculturii, dar acum e clar că unul din cei doi taximetriști vrea să o înșele. Se apropie de Mercedes și se uită pe portiera lui acolo unde era afișat tariful. Sunt două. Tarif de zi și tarif de noapte, iar acum e noapte deci 3,30 lei pe kilometru va fi. Se apropie și de Dacia taximetristului de 50 de lei și acolo tariful de noapte e 2,50 lei și nu mai înțelege. Intră pe Google Maps și verifică distanța. Sunt 7,7 kilometri, hai 8. Hai 10, cu ocoliri. Deci 25 de lei ar fi maxim cu Dacia Logan. Îi e clar cine o fură acum. Ridică ochii spre taximetristul cu față de înger păzitor, care îi zâmbește și o invită spre mașină cu o voce amabilă și joasă ca și când nu ar vrea să deranjeze prea tare. Nu se aude ce spune. Femeia se apropie de el și îl întreabă dacă pune aparatul.

— Sigur că da, doamna mea, răspunde taximetristul cu o voce caldă. Punem ceasul, punem tot ce trebuie. Unde mergeți?

— Pe strada Pomiculturii, răspunde femeia.

— Băi, muie, se aude din spate vocea taximetristului tânăr, ce ți-am zis io? Iei dacă te las eu. Ce faceți doamnă, mergeți cu bulangiu’ ăsta? O să vă ardă.

— Domnule, dumneata mi-ai cerut cincizeci de lei pentru o cursă care face probabil douăzeci, se uită femeia nervoasă la taximetristul tânăr. Dumnealui a spus că îmi pune ceasul.

— Păi, să vă pună ceasu’ atunci, a spus taximetristul tânăr și s-a îndreptat spre grupul de turiști străini.

Lucia e convinsă acum că a luat hotărârea potrivită. Se uită la taximetristul cu față de înger păzitor și împinge bagajul ei mare spre el. Bărbatul îi zâmbește timorat de agresivitatea colegului său de breaslă și o invită în interiorul mașinii, îi deschide portiera, apoi bagă bagajul cel mare în spate. Mașina e spațioasă și are un miros pe care Lucia nu l-a mai simțit din copilărie, din mașina unui unchi de la București. Îi place asta. Taximetristul se urcă în mașină cu grijă ca și când nu ar vrea să se uzeze mașina, expiră adânc cu un oftat, apoi ia telefonul și deschide o aplicație de navigare.

— Strada Pomiculturii, da?

— Da, spune femeia mângâindu-și copilul pe frunte.

Își trage și ea sufletul. Simte genunchiul pulsând în locul în care a căzut pe peron. Poate nu e totul chiar atât de greșit în orașul acesta.

— Gata, punem și aparatul și putem să plecăm, spune taximetristul cu o voce în care se simte un ton încrezător și respectul pentru pasageri, chiar și o urmă de răsfăț pentru copilul care scâncește pe bancheta din spate după Barni. Hai că ajungem imediat acasă, cocoș, adaugă taximetristul uitându-se peste umăr la copil, iar femeia ridică puțin privirea, cuvântul „cocoș” i se pare din alt film.

— Să ne oprim la un Mega, vă rog.

— Sigur, doamnă, mergem la un Mega și apoi pe Pomiculturii, spune taximetristul politicos.

— Luăm Barni? scânci copilul.

— Luăm, dacă ești cuminte, spune și se gândește la această amenințare voalată, la felul în care relația ei cu copilul a devenit o condiționare a tuturor lucrurilor pe care acesta le iubește: Barni și desene animate. Totul se face în numele acestor lucruri. Dacă mănânci legumele poți să te uiți la desene, dacă te speli pe față și pe dinți poți să te uiți și mai mult la desene. Ce ar fi făcut dacă nu ar fi existat desenele animate? Toate personajele astea, Mickey, Donald, Garda Felină, care i-au acaparat universul, care au început să locuiască cu ei în casă nu doar în Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe.

Urmează explicații la Poliție, un iad, aceasta este intrarea în iad, se gândește, în fața unui Mega Image, singură, cu două pachete de biscuiți

Mașina înaintează pe străzile orașului. La radio se aude o muzică plăcută și iarăși femeia are sentimentul acela de protecție și confort. E cald și plăcut în mașină, se bucură că a ales Mercedesul până la urmă. Copacii par de sticlă. Ploaia înghețată a îmbrăcat tot orașul într-o peliculă de sticlă lucioasă care strălucește gălbuie în lumina becurilor de pe stradă. La un stop, un tânăr apare brusc și trece în viteză prin fața mașinii. Când pune piciorul pe bordura trotuarului alunecă spectaculos cu un salt în aer. Se izbește cu spatele de asfalt, căciula îi zboară de pe cap, iar Lucia scoate un aaah! ca și când ar simți pe pielea ei impactul. Pentru o secundă, tânărul rămâne întins pe trotuar fără respirație. Se ridică cu greu.

— Am văzut odată un om care și-a înghițit limba dintr-o căzătură ca asta, spune taximetristul. Foarte periculos.

Femeia și-a lăsat capul pe spate și și-a strâns băiețelul la piept. Își dorește un pat în care să doarmă și un cer senin deasupra ei, așa spusese când plecase din București. Oamenii mor dintr-o căzătură pe stradă, orice se poate întâmpla în viața asta, iar ea era în Brașov, în mijlocul unei țări neprietenoase, plină de analfabeți și hoți, care erau șansele să găsească acest cer senin. Ea nu avea nicio proprietate, nimic pe numele ei. Singurul lucru pe care îl avea era o jumătate de casă pe care mama ei înainte să moară i-o lăsase moștenire în Brașov. Această casă din mijlocul Brașovului fusese vândută de sora mamei ei, mătușa la care mergea acum și care deținea cealaltă jumătate din proprietate. Cu banii obținuți din vânzare, mătușa s-a operat de un cancer, iar de restul și-a cumpărat o bucată de pământ pe această stradă a Pomiculturii unde un dezvoltator imobiliar construise o casă cu etaj. Mătușa locuia singură cu un câine și o pisică, nu mai avea copii sau alte rude și o iubea pe Lucia, așa că i-a oferit imediat o cameră în noua casă când a auzit de necazurile ei.

— Sunteți din Brașov? spune taximetristul.

— Oarecum, răspunde Lucia.

— Adică oarecum sunteți sau oarecum nu sunteți?

— De azi sunt, spune Lucia și fără să își dea seama de ce, poate din cauza oboselii, poate din cauză că avea nevoie să audă cuvântul ăsta sau pentru că taximetristul părea genul de om care ar fi putut-o înțelege, adăugă repede: sunt divorțată și mă mut aici la o mătușă.

Taximetristul se uită în oglinda retrovizoare fără să spună nimic. Orașul înghețat se rostogolește pe geamul mașinii. Copilul doarme.

— Ați venit să vă refaceți viața, spuse taximetristul pe o voce ușor afectată, iar Lucia regretă imediat cuvintele pe care le scosese pe gură. Nu avea chef de confidențe cu taximetriști.

— Când am divorțat eu, doamnă, prima dată aveam douăzeci și cinci de ani. Era primăvară, am ieșit de la tribunal și m-am urcat în mașina pe care o aveam atunci, o Dacie 1300 și am plecat la București, tot așa, să-mi refac viața. La București am început cu taximetria. Știu orașu’ ca-n palmă. Am stat acolo cincisprezece ani.

Bărbatul se uită în spate la copilul care doarme, apoi dă muzica mai încet.

— Doamnă, să vă spun ceva, începe taximetristul coborând misterios vocea, că văd că doarme cel mic, eu am iubit și femei, și bărbați. N-am nimic cu femeile, vă jur, dar dintre toți tot cu bărbații m-am înțeles cel mai bine. Femeile și bărbații sunt rase diferite. Nu se înțeleg unii pe alții în realitate. Ăsta e adevărul. Ați încercat cu o femeie? Încercați ca să puteți să faceți o diferență. O să vedeți. E altceva.

Lucia ascultă contrariată sfaturile taximetristului în vocea căruia detectează acum mai clar o urmă de emfază feminină, un joc secund al ființei. Ce a făcut? Ce buton a apăsat? Avea nevoie să știe chestiile astea? Nu îi vine să creadă cu câtă ușurință s-a deschis taximetristul în fața ei și își aduce aminte de cuvântul pe care îl folosise celălalt taximetrist din fața gării – bulangiu. Șoferul care o ducea pe strada Pomiculturii era bulangiu. Poate de asta se și enervase tipul cel tânăr, bărbații hetero au tendința să fie agresivi în preajma celor gay. Ea folosise cuvântul „bulangiu” în liceu sau în facultate doar ca să facă referire la oameni egoiști care nu impart lucruri cu ceilalți. Știa că sensul cuvântului era, la bază, de homosexual, dar nu, ea nu îl folosise niciodată așa. Oare de unde îi venise ideea asta să asocieze bulangiu cu o persoană egoistă?

— Știți ce e culmea? continuă taximetristul, mă înțeleg de minune cu femeile până ajung cu ele în pat. Imediat cum se întâmplă chestia asta, apar niște așteptări, cine trebuie să facă aia și cine trebuie să facă ailaltă. Moartea pasiunii. Sunt niște lucruri pe care ni le imaginăm că celălalt ar trebui să le facă. Adică dacă se arde un bec în casă, femeia nu e în stare să îl schimbe? Trebuie neapărat să vină bărbatul? Ah, uite un Mega. Parcă vroiați la Mega, nu?

— Da, spune Lucia ușurată, vă uitați dumneavoastră la cel mic că nu vreau să îl trezesc. Vin imediat.

Femeia coboară și închide portiera cu atenție să nu facă zgomot, apoi traversează parcarea și intră în Mega Image cu imaginea etichetei Barni în minte. E aglomerație. Caută Barni, dar nu găsește. Barni s-a terminat, o să aducă mâine, îi spune una din angajate. Lucia stă cu mâinile în brâu, uitându-se la raftul cu biscuiți și dulciuri, și pune mâna pe niște biscuiți în formă de cap de ursuleț, Relu. Relu e nume românesc, chiar a vrut să îl boteze Relu pe băiețelul ei când era gravidă, dar tatăl copilului a râs de ea și a spus că nu e bine că o să-l strige prietenii Relache și că lache e sinonim cu bulangiu. Cum ar fi fost ca Robert să fie un viitor lache, un homosexual, în ciuda spaimei tatălui său. Ah, aproape că și-ar fi dorit asta doar ca să îl vadă crăpând de nervi pe tată. Ea și-ar iubi copilul oricum ar fi, bulangiu, nebulangiu, nu conta, este copilul ei. Mai luă și un ou Kinder și se așeză la coadă. Imaginea taximetristului amabil și bulangiu se rostogolea pe câmpiile Fondului de Stres, Preocupări și Dorințe, amestecându-se cu imaginea ursulețului Barni. Taximetristul gay era cu totul diferit de taximetristul cu față de înger păzitor. Încă o dată în viață i se arăta că lucrurile despre care își forma o părere la prima vedere erau cu totul diferite după un timp, iar ea era expertă în a-și forma impresii la prima vedere și mai ales în a rămâne agățată de oameni care la prima impresie păreau altceva decât în realitate. Era expertă în a persista și a observa noi straturi ale vieții care erodau ființa umană, inclusiv pe a ei. Această primă impresie era ca un lăstar firav proaspăt plantat în Fondul de Stres și Preocupări pe care și-l imagina cum va crește falnic și spectaculos, dar timpul îi arăta mereu că lăstarul se transforma într-un copac găunos cu scorburi pline de șerpi și alte șopârle. Cum ar fi fost să intre în viața acestui bătrân homosexual și mai adânc? Să afle poveștile lui, defectele și calitățile omului. Probabil că era un tip amuzant și sociabil, își spuse plătind biscuiții cu cap de ursuleț Relu.

Iese din magazin și încremenește cu biscuiții în mână. Mercedesul nu mai e. Durează câteva clipe lungi în care încearcă să recompună în minte imaginea homosexualului amabil care probabil este un pedofil nenorocit, lucru foarte plauzibil dacă se gândește la cuvântul „cocoș” cu care i se adresase copilului în mașină. Și cuvântul „cocoș” crește mare în mintea ei, el este cheia acestei dispariții, nu îi vine să creadă că și-a abandonat copilul. Urmează explicații la Poliție, un iad, aceasta este intrarea în iad, se gândește, în fața unui Mega Image, singură, cu două pachete de biscuiți Relu și un ou Kinder în mână. Bulgărele de zăpadă din care ies ghearele unui cocoș și fața fiului său care are o creastă roșie mică pe creștet se rostogolește peste ea. Se roagă la Dumnezeu concomitent, cu alte cuvinte, pe care le gândește despre cum o să explice operatorului de la 112 semnalmentele bărbatului. Nu știe numărul mașinii, nu știe nici măcar cum îl cheamă, știe doar că e bulangiu și îi vine să urle acest cuvânt. Pune mâna pe telefon și sună la 112 repetând cuvâtul „Doamne” de zeci de ori în gând, îi vine să plângă, are pulsul sărit de 150, coboară trepte spre parcare, spre locul în care își lăsase băiețelul dormind și privește stânga-dreapta bezmetică cu telefonul la ureche. O voce de femeie îi repetă că a sunat la 112 și o roagă să îi spună ce urgență are. O roagă încă o dată, dar femeia a lăsat mâna cu telefonul să îi alunece inertă spre bărbie, vocea dispecerului 112 se îndepărtează de urechea ei. Are ochii mari, simte o lacrimă uriașă cum i se formează în colțul unui ochi și plânge. Închide telefonul. În fața ei oprește Mercedesul care a intrat în parcare încet. Taximetristul homosexual cu față de înger păzitor deschide geamul încet, zâmbindu-i foarte amabil.

— S-a trezit puștiul și am dat o tură că știu că mersul cu mașina îi liniștește pe copii, spune el cu vocea lui politicoasă și ușor efeminată.

Femeia izbucnește în plâns și lovește cu piciorul în portiera mașinii și aruncă cu telefonul spre taximetrist.

— Cine ți-a dat voie să pleci cu copilu’ meu de aici? Cine? Cine? spune femeia scrâșnind din dinți într-un fel șoptit-șuierat realizând că taximetristul a vrut să fie amabil, dar neputând să își reprime disperarea care pusese stăpânire pe ea.

— Ho, nebuna mea, se apără taximetristul cu o voce pițigăiată și copilul începe să scâncească în spate.

Lucia se repede la cealaltă portieră și o deschide, intră în mașină și își ia copilul în brațe. Plânge în tăcere și își dă seama că își plânge de milă, dar nu se poate opri, se descarcă. Copilul e tot ce are pe lumea asta. Copilul adoarme. Taximetristul se uită la ea în retrovizoare și o întreabă dacă pornește mai departe sau vrea să rămână aici.

— Da, răspunde și își trage mucii amestecați cu lacrimi în gură, unde simte gustul sărat al corpului și vieții, și înghite toate astea, apoi respiră adânc. Se simte ușurată.

Mașina pornește mai departe prin peisajul sticlos. Ies din oraș și după minute lungi de tăcere ajung pe un câmp unde dezvoltatorii imobiliari au împărțit pământul în parcele și au construit ici-colo câte un pâlc de case identice. Mașina intră pe strada Pomiculturii. E beznă. La capătul străzii stă mătușa sa. La capătul străzii se termină drumul, mai departe este doar câmpul întins. Lucia se dă jos din mașină. E o liniște aici care îi place. O adiere îndoaie trestiile și bălăriile înalte de pe câmp și îi usucă urmele de lacrimi de pe obraji. Totul e înghețat în fața ei, trestiile se ating sub puterea vântului cu sunete de sticlă spartă cioburi. Așa ar suna ea probabil pe interior dacă ar bate vântul pe tărâmul Fondului de Stres, dar probabil că nu există vânturi interioare, deși ea ar avea nevoie de un uragan să o scuture și s-o repună cu picioarele pe pământ.

O lumină se aprinde la intrare. Mătușa iese și se uită precaută spre mașină. E mai slabă decât își aducea aminte. O salută încet, dar mătușa nu aude. Cursa face 60 de lei, dar e pe ceas, e așa cum a dorit. Taximetristul homosexual îi lasă bagajul uriaș la picioare și își ia la revedere cu vocea lui caldă, se întoarce și pleacă. Pietrișul scrâșnește sub roți. Femeia a ajuns la destinație, copilul trebuie culcat numaidecât.

*

Stă pe un fotoliu și se uită la această femeie care rumegă detaliile prezentului ca pe o trecere dintre somn și trezie, privind lung prin mobilele din fața ei, poate se gândește la șoricelul despre care îi povestise că intrase în cămară sau poate uitase deja de el și își aduce acum aminte lucruri din trecutul îndepărtat. Copilul ei împinge o mașinuță pe marginea covorului și repetă vocile pe care le auzise seara la stația radio a taxiului. Un câine Golden Retriever stă în soarele dimineții în fața ușii de termopan și are ceva din bătrâna care stă pe canapea, o indiferență în fața mediului înconjurător, amândoi par să înfrunte același cataclism al timpului pierdut cu seninătatea unei memorii lipsite de alerte și de îngrijorări. Nu știe de unde, dar în minte îi vine ideea că bolnavii de Alzheimer ar putea să lucreze ca taximetriști și să își facă treaba cu succes cu un GPS care să le aducă aminte din minut în minut unde sunt și unde merg, deși s-ar putea să fie o prostie, un bolnav de Alzheimer probabil că se sperie și devine confuz după un episod de black out și cine știe la ce dezastru se mai ajunge. Își imaginează elicele unui elicopter cum mușcă din aer cu sunetul lor sacadat, căutând un taximetrist bolnav de Alzheimer, speriat, fugind pe un câmp spre nicăieri, fugind de străini, el însuși, taximetristul, fiind un străin de tot ce i se întâmplă, și pentru prima dată realizează că Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe, acest tărâm al ființelor fantastice născute în imaginarul fiecărui om, nu mai există pentru acest taximetrist. Iese cu o țigară în mână pe terasa casei. O aprinde și se uită la copacii înghețați fără voia lor, prinși în crusta de gheață sub care unele crengi se rup, unii se rup chiar de la jumătate. E o apocalipsă a pomilor fructiferi. La orizont cerul e senin, se văd munții, nu știe ce munți, dar sunt înalți, marginea lor zimțată zgârie cerul albastru. Se întreabă dacă e cineva pe creasta aia a muntelui, chiar în acel moment și își aduce aminte de un băiat pe care îl cunoscuse în facultate, prima ei iubire de după liceu. Era montaniard și o dusese o dată pe o creastă de asta de munte, de a crezut că o să moară. Era studentă la Sibiu. Îl cunoscuse în prima zi de facultate pe băiatul ăsta și după câteva săptămâni l-a dus la părinți acasă, l-a culcat în patul copilăriei ei care scârțâia încetișor și au făcut sex în fiecare noapte cât au rămas acolo și ea stătea de fiecare dată cu un picior pe perete ca să atenueze în felul ăsta scârțâitul patului, pentru că de cealaltă parte a peretelui dormeau părinții ei. Nu a putut refuza niciodată un bărbat pe care îl iubea și asta poate a adus-o acum aici, pe strada Pomiculturii.

Se aude claxonul unei mașini și intră în casă. Vecina bolnavă de Alzheimer îi zâmbește blând și dă drumul la televizor. Mătușa e în pragul bucătăriei, îi zâmbește și ea. Casa asta nouă în care s-a mutat i se pare mai frumoasă decât vechea casă din centrul Brașovului. E mai luminoasă și are mai multă curte în jur. Se aude încă o dată claxonul mașinii. Ușor mai lung.

— Vezi că îmi sperie iepurii, îi spune mătușa și dispare după ușa bucătăriei spre oala ei de mâncare.

Mercedesul galben i se pare destul de rablagit acum la lumina zilei. Dacă era zi, probabil că nu s-ar fi suit niciodată. Șoferul deschide geamul mașinii și îi întinde telefonul.

— Sărut mâinile, haideți că am o comandă, spune bărbatul cu vocea lui amabilă și veselă în același timp.

— Mulțumesc mult, îi spune femeia și se apleacă să îi vadă fața de înger păzitor.

— Ascultați-mă pe mine, încercați și cu o femeie, îi spune bărbatul și îi face cu ochiul, apoi pornește mașina.

Lucia zâmbește și se dă lângă poartă să îi facă loc Mercedesului. Mașina se îndepărtează și femeia își verifică telefonul. Nu are niciun mesaj, nimic. Se întoarce pe călcâie, îndepărtându-se de gândurile care îi încolțesc pe suprafața Fondului de Stres, Preocupări și Dorințe. Știe că ăsta nu mai e stres, e doar o dorință, dar ea nu are nevoie de nimic acum. Pe ecranul telefonului are o fotografie cu un perete din București pe care scrie Nu te mai preocupa, totul va fi bine. Intră în curte și se oprește lângă un copac care își pierduse câteva crengi sub greutatea gheții. Odată cu dezghețul, un sentiment contradictoriu plutește în aer. Se simte descompunerea unui fenomen superb pe de o parte, crengile de sticlă ale copacilor se topesc încet și se sparg de pământ într-un cor de freamăte mai apropiate sau mai depărtate. Pe de altă parte, se simte un sentiment al libertății, copacii se eliberează de greutatea tiranică a gheții ca de sub regimul unui dictator care i-a luat prizonieri și i-a sfâșiat pe cei mai slabi dintre ei. Nu știi ce să apreciezi mai întâi. Nu știe cu care din aceste două stări se aseamănă mai mult în acest moment.

Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru şi Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spaţiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017), romanele Dinţii ascuţiţi ai binelui (2018) şi Teoria apropierii (2019), precum şi microromanul Să nu laşi moartea să te găsească (Polirom, 2021).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,