1.
Memoria e atât de înșelătoare, spunea bunica Aurora. Uite aici. Și arăta cu degetul ei noduros plasa de sfoară atârnată de cârligul din tindă. Noduri și legături. Găuri. La fel și memoria. Noduri, legături și găuri prin care multe amintiri se pierd. Unele întâmplări rămân în amintire și se solidifică. Altele se scurg ca nisipul prin găurile plasei și lasă doar o idee vagă, un gol, ceva ce va fi umplut de imaginație până se solidifică într-o întâmplare nouă, care va rămâne și ea în plasă. Și trece timpul și nici nu mai știi care întâmplare este reală și care nu. Totul pare viu și real acolo în plasă. Și vin cei din generațiile următoare, care nu mai știu ce a fost cu adevărat, atunci cu ani în urmă, sau ce a venit mai târziu, din amintiri și dorințe. Din imaginație. Pentru ei, întâmplările astea vechi sunt deja acoperite de negura trecutului, care le-a dat o aură de blândețe și pace, de povești care fac parte din tine fără să le mai simți povara.
***
În istoria familiei noastre se spune că totul a început cu o ezitare.
Un râu.
O potecă șerpuitoare între râu și pădurice.
O fată care trece grăbită pe potecă. (De unde venea oare? Nimeni n-a pus întrebarea asta.)
Clipocitul ușor al apei pe pietre. Zumzet de albine. Trilul unui cintezoi cu pene roșcate.
Fata ajunge într-un loc în care poteca se îndepărtează puțin de râu, înconjurând un ochi de apă stătută. Apa neagră, pe care toată lumea o ocolește. Toți se tem să treacă pe acolo, pe lângă apa neagră în care nu te poți oglindi. Oricât de luminos ar fi cerul, oricât de sus ar fi soarele, când te uiți la apă nu vezi decât un negru adânc. Se spune că acolo ajung înecații. Dar niciodată nu au văzut vreunul, apa îi înghite fără urmă și devine la fel de întunecată.
Fata grăbește și mai mult pasul, fără să se uite spre apa neagră. Poteca o ocolește pe departe, fiindcă poteca e făcută de pașii oamenilor, iar ei din vechime s-au ferit de locul ăsta.
Și deodată aude un plânset de copil. Un scâncet de bebeluș. Fata se grăbește să ajungă acasă. Dar bebelușul plânge din ce în ce mai tare de undeva de lângă ochiul de apă. Oare ce caută acolo?
Fata ezită. Nu s-a apropiat niciodată de apa neagră și îi e frică. Și e târziu. Nu are ceas, însă știe asta după discul portocaliu al soarelui înghițit pe jumătate de sălciile și răchitele de pe malul celălalt al râului.
Trebuie să ajungă acasă înainte să se întunece.
Are șaisprezece ani și nu mai crede de mult în povești cu păduri întunecate și balauri. Deși cu apa neagră oricine i-ar spune că nu e de glumit. Și în plus, acum lumea e răvășită de războiul care tocmai s-a încheiat. Tot felul de oameni umblă pe drumuri. Nu e bine să rămâi noaptea pe poteci.
Bebelușul scâncește iar și atunci fata se apropie de apă. Îl vede imediat cum se mișcă într-un ghemotoc de cârpe lăsat lângă o piatră. Se uită în jur, îi caută din ochi mama. Dar nu e nimeni.
— Hei! strigă. E cineva aici?
Niciun răspuns.
— Hei! mai strigă o dată.
Liniște. Doar susurul râului și țârâitul greierilor.
Se apleacă și atinge bebelușul pe obraz. Nu știe ce să facă. E vară, dar nopțile sunt răcoroase și bebelușul nu poate rămâne acolo.
Oare e singur? Poate părinții lui s-au îndepărtat puțin și se întorc.
Fata se ridică și face câțiva pași. Se uită în jur. E pustiu. Mai strigă o dată, dar nu răspunde nimeni. Discul portocaliu al soarelui a dispărut aproape de tot în spatele copacilor de pe malul celălalt al râului. În curând va fi întuneric. Se apleacă și se uită iar la bebeluș. Îl ia în brațe. E mai ușor decât și-a închipuit. Îl leagănă puțin și bebelușul își încrețește năsucul într-un fel de zâmbet. Dar nu zâmbește, ci strănută.
Poate i-a fost frig. Lângă apă e mereu mai răcoare.
Se uită iar în jur.
Nimeni.
Femeile din familia noastră nu seamănă deloc între ele. (…) Membrii unei familii au de obicei un aer comun, o similitudine care iese la iveală chiar în lipsa unei asemănări fizice evidente. Un mod de a ridica din umeri, o privire mijită, o arcuire de sprânceană. Dar la noi nu e așa.
Poate ar trebui să-l ia acasă. Sora ei mai mare va ști cu siguranță ce să facă cu el. Va ști unde să întrebe. Să-i găsească părinții. Dacă nu l-or fi abandonat aici. Chiar așa, e locul cel mai ocolit de lume. Dacă bebelușul n-ar fi plâns, nici ea nu l-ar fi găsit.
Îl leagănă și bebelușul închide ochii.
Fata o ia ușor pe cărare, uitându-se mereu în spate. Poate apare mama bebelușului. Dar nu apare nimeni. Merge din ce în ce mai repede, să n-o apuce noaptea pe poteca de pe malul râului. Să nu-i apuce. Ține bebelușul strâns în brațe. Abia acum se gândește – ce-o fi: băiat sau fată? Cum l-o chema? Câte luni are? Sau zile.
Sora ei o să știe ce să facă. Deși nici ea nu are copii. E măritată de opt ani, dinainte de război. Are treizeci și doi de ani și de cinci ani duce singură gospodăria. Soțul ei nu s-a întors de pe front, nu mai știe nimic de el. Au stat singure în toată perioada asta. Părinții lor au murit înainte de război. Frații au plecat pe front. Unul a murit pe frontul de est, celălalt s-a întors rănit. Stă într-un sat de dincolo de munți și acolo s-au refugiat și ele în timpul bombardamentelor, fiindcă satul lor e prea aproape de rafinărie și era mereu bombardat. Dar soția lui nu se înțelege cu sora fetei, așa că s-au întors acasă cât de repede au putut. Casa lor a scăpat, dar satul pare acum altul. Podul peste râu și peste calea ferată este dărâmat, multe case au pereții crăpați. Vecinii de peste drum au murit, fiindcă i-a prins bombardamentul în partea de jos a satului.
O lume crudă și rea, în care nu mai vrei să trăiești. Poate de asta au lăsat bebelușul pe malul apei.
Fata ajunge la o bifurcație și părăsește poteca de lângă râu. Lasă în urmă o vâlcea cu tufișuri de porumbari și măceși. Un mătăsar moțat o urmărește țopăind din creangă în creangă, dar fata n-are ochi pentru el. Mai e doar puțin până în sat. Merge repede ca să n-o apuce noaptea pe drum. Nu știi cine poate să-ți ațină calea.
Sunt vremuri grele. Abia au scăpat de soldații ruși care aveau cartierul general în conacul de lângă pădure. Nicio fată nu se apropia. Deși nu prea conta asta. Ajungea să fii în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Toate rămâneau grele până la urmă. Familia le alunga de multe ori. O fată din vecini fusese omorâtă în bătaie de taică-său când se descoperise că rămăsese grea. Altele au fugit de acasă și nu li s-a mai dat de urmă.
Poate bebelușul e de la una dintre ele. Lăsat să-l găsească cineva. Abandonat. Da, poate.
Fata ajunge la marginea satului când e deja întuneric. Mai bine, așa n-o s-o vadă nimeni. Și-ar închipui că e al ei. Abia acum se gândește la asta. La ce-o să zică lumea. Poate n-o s-o creadă nimeni și o să spună că e al ei. Pe ea nu are cine s-o omoare sau s-o alunge. Sora ei n-ar face asta. Dar niciun băiat nu s-ar mai uita la ea. Ar rămâne fată bătrână sau ar trebui să se mărite cu vreun moș știrb și sărac, care oricum ar snopi-o în bătaie.
Și sora ei lua uneori bătaie de la bărbatu-său. Dar el era frumos și gospodar și se iubeau. Era altceva.
Ce bine că nu s-a întâlnit cu nimeni. Fata intră în curte și apoi în bucătăria de vară, unde sora ei a pus niște cartofi la fiert. E sărăcie mare după război. Rușii le-au luat toate găinile și rațele din bătătură. Și porumbul din hambar. Au rămas cartofii, pe ăia nu s-au obosit să-i scoată din pământ.
Fata are bebelușul în brațe și sora ei se încruntă și o întreabă din priviri. Abia apucă să zică două cuvinte, că sora ei izbucnește.
— Ai înnebunit? Mă omoară bărbatu-meu. O să creadă că-i al meu. Mă omoară, zice iar și se așază pe lavița de lângă plită.
Își șterge mâinile pe șorț și nu mai spune nimic. Are mâini mari și roșii, crăpate de atâta muncă. Fata se uită la mâinile ei, tot cam mari, dar fără crăpături. Sora ei o scutește de muncile grele. Lasă că o să robotești destul la casa ta, îi zice. Măcar aici s-o duci bine.
Dar acum se uită una la alta fără să știe ce să facă. Tac amândouă. Sora ei se ridică și ia bebelușul în brațe. Îl leagănă. Bebelușul deschide ochii, întinde mânuța spre ea și o apucă de deget.
E un moment ca o lume întreagă. Ca și cum toate bucuriile lumii s-au adunat acolo. Cartofii fierb molcom pe plită. Un câine latră într-o curte îndepărtată. De peste drum se aud voci ascuțite de copii.
Se așază amândouă pe laviță și leagănă pe rând bebelușul.
Sora ei îl pune apoi pe masă și îl desfașă.
— E fetiță, zice și amândouă zâmbesc.
O fetiță.
— Nu cred să aibă mai mult de o săptămână, două, zice sora fetei.
Se uită una la alta.
Se gândesc de unde să facă rost de lapte.
Se gândesc din ce să coasă hăinuțe.
— Cred că s-a născut cam de sărbătoarea Sfintei Mării, zice sora fetei. O să-i spunem Maria.
***
Maria este mama mea. Sora mai mare a fetei de pe potecă este bunica Aurora. Aurora Colțatu, născută Botea. Iar fata de pe potecă e mătușa Paula.
Am auzit povestea asta de nenumărate ori, spusă cu mai multe sau mai puține amănunte, însă niciodată n-am știut dacă s-o cred sau nu. Dacă nu cumva este nisip care s-a scurs din plasă, adunat apoi, amestecat cu alte întâmplări și așezat în formă de poveste.
Bunicul Anton s-a întors de pe front la câteva luni după ce micuța Maria a apărut în gospodărie. Lumea în sat vorbea pe la colțuri, dar nimeni nu zicea nimic clar. Bunica Aurora era trupeșă de felul ei și purta haine largi, sub care ar fi putut ascunde orice. Sora ei mai mică, Paula, era mai subțire. Dar în timpul războiului multe femei și fete se îmbrăcau cu haine lălâi, să nu atragă atenția și poftele asupra lor. Așa că nimeni nu putea spune cu siguranță dacă vreuna dintre ele rămăsese grea și ascunsese asta. Au acceptat povestea lor și au acceptat copilul.
Dar când s-a întors bunicul Anton toți au vrut să vadă ce zice el. Simțeai curiozitatea asta în fiecare cuvânt și în fiecare privire. Curiozitatea le învăluia familia ca un caier de fum cenușiu, să le aducă aminte că niciodată nu iese fum fără foc.
Bunicul a ascultat povestea fără să comenteze. Era o poveste plină de amănunte deja, fiindcă bunica Aurora și sora ei și-o povesteau seară de seară, cum terminau treaba în gospodărie, de parcă se temeau să nu o uite.
— Și n-a venit nimeni după ea? a întrebat el la final.
— Nimeni, a răspuns bunica.
— Și la primărie ați fost? La poliție?
— N-am fost, a zis bunica, dar a trecut nea Vasile pe aici și i-am spus totul. S-a interesat el pe urmă, dar degeaba, n-a căutat-o nimeni.
Gândul la scena asta îmi dă mereu o strângere de inimă. O femeie în toată firea și o fată, amândouă speriate de ce-ar putea crede bunicul. De ce-ar putea hotărî să facă. Cu bebelușul. Cu ele. Îmi închipui cum cele două femei făceau front comun, cum se așezaseră în fața copăiței în care dormea micuța Maria, ca nu cumva bunicul să-și verse supărarea asupra ei.
Bunicul Anton le-a dat la o parte și s-a aplecat s-o vadă. A luat-o în brațe și atunci micuța Maria, sculată din somn, a început să plângă. Bunica a luat-o repede și i-a zis:
— Uite c-ai speriat-o!
A legănat-o puțin, până a adormit, și a pus-o din nou în copăiță.
Bunicul Anton s-a așezat pe laviță, obosit de drum și a zis doar atât:
— Deci așa, ați hotărât singure ce să faceți?
— Păi ce-ai fi vrut, să așteptăm să vii tu? i-a răspuns bunica și a dat din umeri.
Cumva, în acel moment, bunicul a înțeles că lucrurile se schimbaseră. Că în toată perioada cât el fusese pe front bunica ținuse gospodăria de una singură, că acum era obișnuită să facă ce știa ea mai bine și că nu mai avea de gând să îi ceară voie pentru asta. Bunicul era obosit, foarte obosit, așa că s-a dus în camera lor și s-a culcat fără să mai zică nimic.
***
Femeile din familia noastră nu seamănă deloc între ele. Și nu sunt eu prima care a observat asta. Membrii unei familii au de obicei un aer comun, o similitudine care iese la iveală chiar în lipsa unei asemănări fizice evidente. Un mod de a ridica din umeri, o privire mijită, o arcuire de sprânceană. Dar la noi nu e așa. Dacă ai strânge laolaltă toate femeile din familie (dacă ai putea, bineînțeles, pentru că unele au murit deja), ai vedea doar o adunătură pestriță. Ca și cum ai privi lumea care se scurge pe stradă.
Poate asta se trage de la mama mea, care nu și-a aflat obârșia. Ea a rupt legătura de familie, iar secretul nașterii ei ne-a îndepărtat una de alta, a făcut să dispară asemănările cu generațiile dinainte, dar și între generațiile ce urmau să vină. De parcă singurul lucru comun pentru noi, cele care am urmat, a fost curiozitatea. O curiozitate care înghițea totul și dezlega totul. Pentru că doream răspunsul la acel prim secret, la acea seară de pe malul râului, de lângă apa neagră. Doream să știm dacă a fost așa sau nu. Apoi s-au adăugat alte și alte secrete, iar istoria familiei a devenit incertă și schimbătoare, ca văzută printr-un ochean care transformă lucrurile la fiecare privire.
2.
Mătușa Paula, sora bunicii, avea patruzeci și șapte de ani și era traducătoare la Ministerul Agriculturii când a început să îmi dea lecții de engleză. Eram în clasa a treia și mergeam la ea împreună cu Doris, colega mea de bancă și cea mai bună prietenă. Nu făcea meditații cu nimeni altcineva și bineînțeles că nu ne lua bani. Și în plus, ne trata mereu cu savarine, cumpărate special pentru noi de la cofetăria de lângă minister. Doris decretase că nu există ceva mai bun ca savarinele alea, cu blat pufos și însiropat și cu frișcă bătută chiar atunci din smântână de țară. Pentru ele merita să facem lecțiile suplimentare pe care ni le dădea mătușa.
Îmi plăcea să merg cu Doris, fiindcă mătușa Paula mă cam intimida. Îmi păruse mereu distantă și rece, atât de diferită de mama și de bunica. Deși eram rude, ne vedeam rar, fiindcă mama se certase cu ea în tinerețe, așa că m-am mirat când a apelat la ea pentru lecțiile mele de engleză.
E ciudată, zisese și Doris după prima zi. Mie mătușa Paula îmi dădea impresia unei persoane care stă în mijlocul unui vacuum. Parcă n-o înconjura nimic, parcă îi lipsea zgomotul de fond. O senzație pe care nu puteam s-o explic. La ea acasă totul era aranjat milimetric: hainele în dulapuri, nu vedeai nici măcar un cordon uitat pe undeva, nicio hârtiuță rătăcită, niciun creion în plus. Cărțile de poezie, preferatele ei, erau mereu așezate în bibliotecă într-o ordine bine stabilită. Știam că citește mult, dar rar vedeam vreo carte pe măsuța joasă pe care își punea ceașca de cafea la amiază. Și ceașca dispărea repede, nu ca la noi unde mama o muta după ea prin casă și apoi uita unde a pus-o.
Apartamentul mătușii Paula avea o răceală de muzeu. Și nu erau doar lucrurile. Parcă și liniștea avea acolo un ton aparte, care estompa zgomotele blocului, iar larma de afară se auzea și mai puțin. Asta era straniu, într-o intersecție așa aglomerată și zgomotoasă ca Piața Pieptănari și în vremea aia în care nu existau geamuri termopan. De la cele două cimitire care mărginesc piața vine liniștea asta ciudată, m-am gândit. Dar nu avea sens, fusesem și la țară în cimitirul de pe deal și nu era nici pe departe așa. Nu, n-avea legătură cu cimitirele.
Apoi, într-o seară neobișnuit de rece de început de octombrie, mi-am dat seama că nici mirosurile nu rezistau în apartamentul mătușii Paula. În perioada aia a anului nu era niciodată pornită căldura și, ca să mai încălzească apartamentul, mătușa a pus la cuptor câteva mere, pe care le-a scobit de cotor și le-a umplut cu nuci și scorțișoară. Pe drumul de întoarcere am întrebat-o pe Doris dacă a simțit miros de mere coapte. Mă gândeam că poate am eu o idee fixă și-mi dispar simțurile în casa mătușii Paula.
— Ăăă… nu. Acum îmi dau seama că n-am simțit. Nici când le-am mâncat. Ciudat, da. Probabil folosește ceva contra mirosurilor. Ce păcat totuși, merele coapte miros așa frumos…
Dar eu eram convinsă de altceva. Eram convinsă că în apartamentul mătușii Paula nici mirosurile și nici zgomotele nu rezistă. Că totul dispare. Nu i-am zis lui Doris, dar mereu când intram acolo aveam un sentiment nedefinit, o teamă că și noi am putea dispărea.
Și mai era tabloul. Atârnat pe perete într-un colț, nu la vedere cum pune toată lumea tablourile. O reproducere, bineînțeles că nu era original, a unui autoportret al lui Chagall. Totul era ciudat în tabloul ăsta. Cerul la dreapta, casele la stânga, una peste alta, cu turla bisericii culcată. Și în centru, mai mare decât casele și biserica, un om în costum maro.
— Marc Chagall tânăr, ne-a zis mătușa Paula când am întrebat-o, într-o seară în care lumina roșiatică a apusului cădea pe tablou și ne-a atras atenția asupra lui.
— E urât, am zis eu. Doris n-a zis nimic, din politețe, dar mi-am dat seama că nici ei nu-i place.
— Și de ce are capul dat în două? am întrebat eu, cu ochii la partea de sus a capului, toată mov, care plutea spre casele din stânga, în timp ce jumătatea cealaltă, cu gura și bărbia, era la locul ei, în continuarea gulerului. Doar că era bleu.
— Un tablou nu trebuie să copieze realitatea, ne-a răspuns mătușa Paula. E un altfel de limbaj, pe care-l descifrezi singur. Spune lucrurile altfel. Prin orientare, reprezentare, mod de abordare. Există un subtext, la fel ca în literatură.
S-a apropiat de tablou și a întins mâna. Gestul ei era fluid, o mângâiere neterminată, și s-a oprit la jumătate. S-a întors apoi spre noi.
— Și mai e textura. Nu se vede aici, în reproducerea asta, dar îmi închipui cum ar fi să vedem originalul.
Rămăsese visătoare. M-am uitat cu părere de rău la ea, deși habar n-aveam ce e textura sau subtextul și nu înțelesesem mai nimic din explicația ei. Se vedea însă cât de mult îi place. M-a mirat puțin emoția pe care i-o stârnea un simplu obiect. Mai ales că noi ne uitam cu teamă la tabloul acela, singurul din casă, singurul parcă nelalocul lui în spațiul acela calm și rece.
Un intrus care neliniștea.
***
Orele de engleză cu mătușa Paula, la care s-au adăugat mai târziu și cele de franceză, erau un prilej grozav pentru mine și Doris să o spionăm. Mătușa era nemăritată și mama zicea că are pe „cineva”. Un tip sus-pus din armată, însurat și cu copii, care venea din când în când pe la ea. Mama strâmba din nas când zicea asta, cu un aer de dispreț îngăduitor.
— N-o să divorțeze niciodată pentru ea, am auzit-o la un moment dat discutând cu tanti Vica, vecina de la doi, cu care-și bea mereu cafeaua și fuma în bucătărie. Și e cu el de peste douăzeci de ani. Îți dai seama? Douăzeci de ani. Îl așteaptă de douăzeci de ani. Asta spune tot, ce mai! Și când te gândești că are și facultate…
Tanti Vica a zis ceva ce n-am înțeles și mama a continuat:
— O femeie atât de ștearsă. Demodată și lipsită de zvâc. Îmbătrânită prematur de atâta așteptare.
Am simțit o ușoară înțepătură și m-am mirat: uite că începeam să țin la mătușa Paula. Poate de asta mi se părea frumoasă. Însă frumusețea ei era discretă, ca peisajul de fundal al unui tablou, pus în umbră de imaginile din prim-plan.
— Seamănă puțin cu Claudia Cardinale, a zis tanti Vica.
— Ei, pe naiba, s-a băgat Nucu, tatăl meu vitreg. Aia e femeie adevărată, nu ca Paula. Asta zici că e femeia șnur, fără țâțe, fără cur.
Mama și tanti Vica au început să râdă.
— Poate la buze și la ochi, a zis tanti Vica, deși părea mai puțin convinsă de data asta.
— No, nici vorbă, a zis Nucu. E prea suptă la față. Și figura aia serioasă, care niciodată nu zâmbește…
Apoi a pus o mână pe umărul mamei și a zis:
— Uite aici femeie adevărată. Buze, ochi, păr. Piele. Pfff! Mai frumoasă ca Brigitte Bardot.
Știam ce urmează să zică. Era lauda supremă, la care mama roșea, apoi el o săruta pe gură lung-lung, atât de lung încât roșea și tanti Vica. Mie îmi plăcea să mă uit, să văd toate etapele sărutului.
— Așa ar arăta Brigitte Bardot dacă ar mânca și ea cumsecade.
A doua zi m-am dus la Doris și ne-am uitat împreună în teancul de reviste „Cinema” pe care le colecționa mama ei. Am căutat poze cu Claudia Cardinale.
— Ce frumoasă e! a zis Doris când am dat de o fotografie de-a ei din „Ghepardul”.
— Ți se pare că seamănă cu mătușa Paula? am întrebat-o.
Mie nu mi se părea.
— Eii, ce-ți veni? Mătușă-ta e bătrână. Are coafura aia demodată și se îmbracă de zici că e de la călugărițe. Îți dai seama… Nu i-am văzut niciodată coatele. Nici pe căldura cea mai mare.
Nu mă gândisem la asta. Mie îmi plăcea jacheta cu mâneci trei-sferturi pe care o purta mătușa vara. Și bluzele cu decolteu rotund, la baza gâtului. Fustele care cădeau în falduri la jumătatea gambei. Mi se părea că-i vin bine.
— O viață irosită, spunea bunica Aurora de fiecare dată când venea vorba de mătușa Paula. Și, cumva, cuvintele ei și mai ales sensul lor fuseseră preluate de toți din familie. Cuvintele astea mă întristau și mă făceau să văd în mătușa Paula o figură tragică, o victimă a sorții. Abia mai târziu am început să deslușesc dincolo de ele o persoană care-și acceptase solitudinea și care se înțelegea bine cu ea.
Cu timpul, apartamentul mătușii Paula devenise unul obișnuit, în care auzeam zgomotele din bloc și simțeam mirosurile de prăjeală de la vecini. Doar cu tabloul nu mă împăcam. „Anywhere out of the World” scria cu litere de mână în partea de jos a cartonului care înconjura reproducerea. Dedesubt, cu litere și mai mici, era varianta în franceză: „N’importe où, hors du monde”.
Mătușa Paula ne-a tradus într-o seară. Oriunde în afara lumii. De la un poem în proză al lui Baudelaire.
— De fapt, mi-a zis Doris mai târziu, știu de ce-i place tabloul. Pentru titlu. I se potrivește perfect. Mereu am avut impresia că mătușa ta e dintr-altă lume.
Nu puteam s-o contrazic. Și eu aveam impresia asta, dar nu mă pricepusem s-o pun în cuvinte. Îmi plăcea însă titlul tabloului. De când ni-l spusese mătușa, parcă îl priveam altfel. Și îmi plăcea mai ales cuvântul „anywhere”. Îmi dădea o senzație de spațiu și întindere, de posibilități nemărginite, pe care cuvântul românesc „oriunde” nu mi-l dădea. Am fost dezamăgită mai târziu, când am aflat că un simplu „no” pus în locul lui „any” transformă cuvântul meu favorit în „nicăieri”.
