Ca sub o umbrelă imensă, rotundă, care o apără de angoase și de întâmplări nefericite, lumea din Sin-Cereni funcționează perfect. Toate se potrivesc. În acest mecanism plin de șarm, oamenii au meserii care le vin ca o mănușă. Așa este, de pildă, Raul Taburin. Meseriaș într-ale bicicletelor, i se oferă cu insistență posibilitatea, sau poate chiar darul, de a fi de-al locului. Atât doar că Taburin ascunde o nepotrivire – nu se poate da cu bicicleta. Și ce-i de făcut când nu te potrivești? Ce te salvează?
Taburin încearcă de toate. Mai întâi, știe că arta camuflării îl păzește de absurdul lumii perfecte care îl vrea și pe el fără cusur; prin urmare, exersează „arta de-a se bandaja singur (…); arta de-a simți, la cel mai mic freamăt al aerului, prezența cuiva care ar fi putut fi martorul tentativelor sale ușor ridicole; precum și arta discreției. Nu arta disimulării, ci a discreției…”
Unde altundeva se poate exersa mai bine arta discreției decât în spatele unei glume bune pe care să și-o poarte pe post de mască? Cu toate că are și momente în care și-ar împărtăși secretul, se lovește de orbirea celorlalți în fața vulnerabilității sale. Așa se face că, chiar și atunci când încearcă un moment de sinceritate, este respins – iar povestea lui devine cumva înduioșătoare, demnă de un zâmbet pieziș: „Nu că tipii hazlii ar fi dați la o parte, dar lumea îi cam ține la distanță, de parcă s-ar teme ca nu cumva să le strice solemnitatea întunericului atât de prielnic. Taburin a încercat, așa cum li se întâmplă uneori glumeților, să arate că are și el un suflet, că în sufletul lui se adăpostește o inimă și că inima aceasta ascunde niște secrete pe care și-ar dori, la un moment dat, să le împărtășească.”
Secretul lui Taburin este cu atât mai împovărător, cu cât trebuie păstrat printre oameni care nu par a fi mai mult decât o schiță în creion pe o coală albă. În Sin-Cereni nimeni nu și-ar bate capul vreodată cu vreo dilemă metafizică ori cu ceva ce depășește preocupări zilnice ca funcționarea propriei biciclete sau găsirea unor ochelari potriviți. Într-o lume salvată de eșec și de pericole, nu-ți poți permite să dai greș. În plus, te vrea erou – cu orice preț – chiar și accidentat. Taburin nu-și poate ține echilibrul într-un univers perfect dozat, simetric; e fărâma lipsită de logică din cercul perfect al acestui spațiu. Dacă ar spune adevărul? Nu știm ce ar fi.
Când toate par să se fi echilibrat, iar personajul și-a dosit bine neputințele, își face apariția Figurin, artist în căutarea fotografiei perfecte. La insistențele lui de a-l fotografia pe bicicletă, Taburin traversează cu adevărat dezastrul, însă nu-și poate spune secretul. Figurin recunoaște la rândul lui că fotografiile nu-i ies cum și-ar dori – că fotografia perfectă n-a făcut-o el; cea care i-a adus celebritatea s-a făcut singură, din greșeală. Iar ea rămâne, în cele din urmă, o poză falsă – al cărei secret îl știu doar cei doi. Râsul lui Taburin de la urmă arată felul în care trebuie mărturisită vulnerabilitatea – fără gravitate. Pentru că despre ce nu se poate vorbi e mai bine să se râdă.
Plină de umor și tumbe, o lectură dintr-o suflare, Secretul lui Raul Taburin ne provoacă să ne întrebăm cât din noi înșine putem ascunde și cât avem curajul să punem în cuvinte.
