Suprarealisme viabile

Sebastian Reichmann ne prezintă o poetică suprarealistă care se scurge prin crăpăturile realității.

169 vizualizări
Citiți în 7 de minute
Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2021

Ceea ce iese în evidență în noul volum al lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele, este forma poetică suprarealistă, brodată printr-un imaginar fie debordant, fie subtil, dar întotdeauna specific. Poetul glisează nu neapărat cu virtuozitate, cât cu pricepere, între intrinsec și extrinsec, esența poietică dând impresia că se scurge între cele două spații prin crăpături existențiale ale zidului ce le delimitează. Astfel, la baza poeziei din acest volum stau suprapuneri mai mult sau mai puțin totale ale exteriorului, reprezentat printr-un realism politizat, de multe ori ironic, realizat în chip mai mult sau mai puțin subversiv, cu interiorul, conturat prin explozii ale imaginarului.

Pentru Sebastian Reichmann latura politică pare relevantă în acest volum, de cele mai multe ori ea fiind integrată prin intermediul subversivității aplicate ironic. În unele dintre acestea, poetul renunță la subtilitate, latura subversivă fiind doar un pretext pentru amplificarea ironiei (cum ar fi în Poetul Păun: „Viitorul bard al stadioanelor/ se plângea de mine cui voia să-l asculte/ mă compătimea că nu puteam înțelege/ mai nimic din ceea ce făcea el cu cuvintele// eu îl imitam îl plângeam la rândul meu/ pentru că nici el nu putea înțelege/ mai nimic din refuzul meu definitiv/ de a aplauda în picioare// sau chiar în genunchi/ în mijlocul mulțimii de mulțumiți/ din grădina zoologică plină cu poeți/ împăiați cu mult înainte să moară”), în altele alegând o atitudine considerabil mai criptică (precum în Contaminări tardive din noul mileniu: „aici sau acolo/ aud lătratul strident al câinelui de companie/ venind și plecând/ într-o casă lipită de alta/ în care vin de unde fug/ de lătratul sinistru al câinelui de pază/ deasupra camerei/ unde mă ascund sau nu mă ascund// între strident și sinistru între aici și acolo// aud cântarea petelor de/ cerneală încă neuscate/ de pe creierul meu risipitor/ sau uscate pentru eternitate/ de sugativele noastre sau/ voastre/ fasciste tendance Ezra Pound/ sau doar pentru început/ comuniste tendance Wystan Hugh Auden// creierul meu/ câinele meu de companie/ poate încă scăpa/ de sugativele voastre/ de câinii voștri de pază”), toate acestea fiind impregnate cu un puternic iz biografic. Pentru a încheia discuția despre discursul social/politic, trebuie notate direcțiile pe care poetul pare să le vizeze, anume cea de dezumanizare prin digitalizare, deci un fel de postumanism (spre exemplu în poemul Pe de rost, unde atacă clișeizarea limbajului: „Idiotul și idiomul informatic/ sunt în videoconferință/ eternizabilă în cloud/ conform nevoilor fiecăruia// perpetuum mobile expirat/ aici și acum șters de zoom// și aruncate la coș/ proiectele și deșeurile/ reciclabile și interșanjabile”), dar și o critică a direcțiilor politice din ziua de azi (vezi, de exemplu, Baladă incorectă politic).        

Trecând dinspre poemele care predominant țin de exterioritate la cele care au ca punct de focalizare dimensiunea interioară a existenței, se poate observa o disipare a abrazivității. Vorbim despre arte poetice bine constituite, ancorate sau nu în realități biografice (vezi Poemul așteaptă: „depus pe un taler nemișcat/ de la începutul molimei/ fixat acolo pentru a-i măsura/ puterea și capriciile/ un seismograf de ocazie// în secunda doi un șoc/ pulverizează cămașa de noapte a treziei/ dinspre poem/ singura flacără vie în dezastru/ șoc binevenit/ infinit pe care nu-l voi da înapoi/ nimănui/ nicio farfurie zburătoare nu mă poate atinge/ ca talerul pe care așteaptă poemul”), biografeme recontextualizate (în Sfârșitul peliculei: „Protagoniștii sunt încă în viață/ martorii de asemenea/ și-au schimbat doar fețele între ei/ dosarul a fost închis// nimeni nu mai vrea să-și amintească/ s-a trântit ușa petrecerii de aniversare/ s-a vârât cheia sub ușă/ și gafele prietenilor sub preș// povestea s-a scris începând cu sfârșitul/ organele vitale sunt reprogramate”) sau starea alterității față cu tot ceea ce e perceput a interacționa cu ea, problemă tratată din diferite perspective, transpusă prin sine, iar apoi proiectată metaforic (de exemplu în Satul este în noi este tratată problema desacralizării/ruperii de ceea ce ar putea fi inerent naturii umane: „satul este în noi/ și ochiul țăranului/ bănuitor/ cu limba ascuțită/ ochiul lui e îngropat în adâncurile noastre/ și noi știm asta noi știm/ cu atât mai mult/ cu cât ne prefacem/ că-l vedem pe cel de-al treilea ochi/ pe fruntea prietenilor desăvârșiți// ochiul care nu vede/ ceea ce e doar trecător”).

Edenul tăcerii rele este o carte de poezie interesantă, cu asupra de măsură în climatul poetic actual, având și câteva momente de sclipire. Sebastian Reichmann ne prezintă o poetică suprarealistă care se scurge prin crăpăturile realității, fisuri care sunt amplificate și expuse.

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Frumoasa și brutele

Mi-era dor să citesc o carte scrisă de Thanas Medi, după imensa surpriză (mai mult decât

Mătania de orori

Cunoscut în cercurile literare autohtone ca scriitor plurivalent, cu vaste domenii de interes, Tudor Crețu se

Gnoze umaniste

Colectiva lui Ioan Coroamă e o bizarerie (post)umanistă inedită mai greu de recuperat în peisajul ultimelor