Cunoscut în cercurile literare autohtone ca scriitor plurivalent, cu vaste domenii de interes, Tudor Crețu se erijează în jurnalist al grotescului neaoș în noul său volum de poeme, Blesteme & more. Cu ambiții de folclorist al prezentului, douămiistul pare chitit să tipologizeze anomaliile de caracter „culese” din mediul proxim pentru a le înscrie într-un bestiar imprecativ al momentului.
Fără inovații notabile la nivel discursiv, dar cu numeroase zvâcniri imagistice magistrale, placheta abundă în imagini atroce, de o cruzime dusă la extrem. Asemeni lui Arghezi, aparent patronul spiritual al acestor versuri, autorul timișorean reușește să producă scântei estetice din camuflarea hazului în fibrele aproape cu totul opace ale „tablourilor” scabroase.
Numai citind printre rânduri se validează deviza autorului din debutul volumului, și anume că „blestemele și celelalte texte sunt pamflete sui generis”. Altminteri, riscul ca majoritatea „blestemelor” să poticnească cititorul este foarte ridicat. Nu doar din cauza limbajului licențios atotprezent, ci și pentru incorectitudinea politică de care, dinadins, dau dovadă unele versuri: „Țoapa, n-o mai înghite nici groapa” (Țoapa), „Fufeza, craniul i l-aș deschide cu freza” (Fufeza), „Fusta, apropo, nu-i mai acoperă pusta de pe picioare” (Oama/Coana Vulpe), „bretonul primăriței/ e ghilotină de trabucuri/ de circumcis rândași” (&). Numai că aceste pasaje sunt contrabalansate de altele în care incorectitudinea e aplicată unor categorii de indivizi sau personalități nu doar mai puțin vulnerabile, ci de-a dreptul beneficiare de imunitate abuzivă (Ion Iliescu, Putin, Kim Jong-un etc.), restabilindu-se, astfel, echitatea imprecativă.
Cu ambiții de folclorist al prezentului, douămiistul pare chitit să tipologizeze anomaliile de caracter „culese” din mediul proxim pentru a le înscrie într-un bestiar imprecativ al momentului.
Imaginarul care stă la baza spectacolului burlesc necro-fiziologic propus de Crețu aparține unei realități pervertite biologic, roase din interior, eșuate din punctul de vedere al unitarietății. Noroc că poetul, mai mult distrat decât apocaliptic, nu se ia prea în serios nicicând. Miștoul ajunge uneori până în punctul în care personajul blestemat (de regulă politruc sau funcționar) e lăsat să-și completeze singur formularul de anatemă – „Cu reza, ți-aș zdrobi osul și-nroși freza./ Cu parul, ți-aș sparge, în mână, paharul./ Cu sabia te-aș… Ca-n Arabia (Te-aș pune-n genunchi și curăța de crengi ca pe-un trunchi.)/ Cu… (Completează chiar tu poemul-formular.)”, 3. Vot! (Tuș în sânge) / (3) –, bestialitatea expresiei făcând casă bună cu hazul de necaz de fond.
La nivel stilistic, specificul poeziei lui Tudor Crețu rezidă în două aspecte: pe de-o parte, se remarcă suprapunerea idiomului ardelenesc-bănățean cu romgleza, o alegere pe cât de îndrăzneață, pe atât de autentică: „Iegzemple”, „stink-uiește”, „piță”, „Go, sari bombă-n hârdău!”, „Colonii să-ți năpadă ambele tâmple, to suck u dry. Ăsta să fie cel mai mic bai”. Prin aceste inserții, poetul atrage atenția asupra incitantelor lupte care se poartă la firul ierbii între tendințele globaliste și cele localiste ale limbii române (precum și, prin extensie, ale mentalității oamenilor) din sud-vestul țării, precum, de altfel, din întreaga noastră provincie. Pe de altă parte, iese în evidență cum slalomul afuriseniilor se desfășoară după grile prozodice bine ticluite, deloc la îndemână, conferind experienței lecturii dejecțiilor verbale un iz de comedie. Acesta este motivul pentru care versuri ca „în Valhalla să fii feliat cu pala”, „Îți smulg câte-un nerv. (Înecat să mori, în flegmă de serv.)”, „Limba i-a fost mochetă pe trepți, sfredel anal. Nu-l mai spală cascadă sau val”, „Vin după tine, te-ajung din urmă (și) cu chiloții în vine. (Tatuajele lui sunt bizantine)”, în loc să provoace silă, stârnesc hohote. Sunt procedee pe care Tudor Crețu le stăpânește și aplică nu doar cu (auto)amuzament, ci și cu iscusință.
Dacă în partea „Blestemelor” autorul preferă adresarea directă pentru a activa funcția conativă a comunicării, secțiunea „& more”, mizând mai degrabă pe funcția emotivă, evocă frânturi biografice și fantezii. În ambele jumătăți, perindarea aserțiunilor „negre” angrenează o forță orală demnă de invidiat de către orice comediant stand-up.
Indiferent dacă pastilele de oroare din Blesteme & more vor prinde la cititorii de poezie rasați ori ba, noul proiect liric al lui Tudor Crețu, bifând toate cerințele unui volum bine închegat, se individualizează pe raftul de poezie contemporană prin readucerea în câmpul liricii, mizând pe folclor local și caracterologie, a unei subspecii marginale, căci – într-un stat al cărui sistem de educație rămâne dependent de capriciile Bisericii – veșnic controversate.
