Nu le știu numele. Oamenii din popor au primit porecla de la un amic. A apucat să-mi spună cât de amuzant i se pare un cuplu format dintr-o femeie îmbrăcată în haine de căpătat, sărmană cu duhul, însoțitoarea mereu oțărâtă a bărbatului a cărui postură lăsa să se ghicească un ins la fel de precar ca glagore, afișând însă o mândrie de prost-sadea, o „frumusețe”, cum spunea amicul, de muscă verde, nutrind o apetență specială pentru balegă. Am reacționat, uluit fiind de coincidență:
— Extraordinar! Știu despre cine zici. Mai în fiecare dimineață, înainte de-a ajunge în redacție, îmi beau cafeaua la cofetăria unde trage perechea cu pricina. Cafeaua e proastă, bărmănița e hâdă și îngălată, dar ei merită sacrificiul. Sunt amuzanți!
— Da, eu îi urmăresc pe stradă. El e mereu în față cu câțiva pași, ca un bulibașă. Ea îl urmează și bodogăne, de abia o înțelegi – Ceovărgăule! Că numa’ la muieri ți-i gându’. Bată-te miliția! El surâde, ca un fante, iar din când în când îi răspunde, fără să se întoarcă – Taci, muiere, că ești proastă!
— Da, mai în fiecare dimineață vin și beau și ei câte o cafea sau, ea mai ales, mănâncă o prăjitură. Totdeauna e din partea casei. Am aflat că în vechiul regim lucrau amândoi ca încărcători-descărcători la depozitul de alimente al urbei, fosta ICRA.
— Ce era ICRA?
— Întreprinderea de Comerț cu Ridicata pentru Produse Alimentare. Cine lucra acolo era om important, mai ales în ultimii ani de sub comunism. Pentru o cutie cu ness Amigo sau o rudă de salam, o relație la ICRA se dovedea absolut obligatorie.
Erau cu adevărat savuroși oamenii din popor! Cunoscuți de toți foștii lucrători din sfera serviciilor de tip Alimentara a anilor 1980, hălăduiau cât era ziua de lungă și se opreau în zeci de unități alimentare, reprofilate acum în fel de fel de baruri, unele mai fistichii ca altele, de fapt spații comerciale obținute fraudulos la începutul anilor ’90, unul dintre primele izvoare de înavuțire pe spinarea unui stat defunct, obsedat de cât de profitabilă poate fi o libertate obținută cu sânge de martiri. Niciodată nu plăteau, fiind serviți, am crezut inițial, în numele unei camaraderii vechi, poate pentru că erau la fel de savuroși și pe vremea când livrau marfa din depozitele doldora cu bunătăți inexistente pe piață, capabile să dezvolte în anii respectivi poate cea mai barocă și frustrantă imaginație a omului de rând. Precum se știe, de când e lumea lume, lipsa a născut excesul.
Niciodată nu plăteau, fiind serviți, am crezut inițial, în numele unei camaraderii vechi, poate pentru că erau la fel de savuroși și pe vremea când livrau marfa din depozitele doldora cu bunătăți inexistente pe piață, capabile să dezvolte în anii respectivi poate cea mai barocă și frustrantă imaginație a omului de rând.
Anii au trecut, dar de câte ori mă vedeam cu amicul, ajungeam inevitabil la chestiunea oamenilor din popor. Ne lăudam ori de câte ori apucam să-i întâlnim. Adesea îi urmăream pe stradă; până când cei doi și-au dat seama. Au reacționat prudent, cel puțin pe mine m-au privit cu răceală, îndelung, ca și când s-ar fi așteptat la gesturi ostile. Dacă apucau ei să mă vadă primii, se avertizau unul pe celălalt și căutau imediat să se îndepărteze, eventual să treacă pe celălalt trotuar. Îmbătrâneau și ei, ea era și mai ponosită, dar el afișa același aer superior, de bărbat cu trecere, stăpân pe sine, arogând același zâmbet parcă tencuit pe-o față inocentă, chiar tâmpă. Când se întâmpla să nu-i vedem luni la rând, ne împărtășeam îngrijorarea ca nu cumva să fi murit. Ar fi fost o pierdere amară, dar mai apoi, când eu sau amicul mărturiseam o întâlnire întâmplătoare, dar atât de tonică, ne bucuram că oamenii din popor existau, că se descurcau, cum necum, supraviețuind într-o lume ce părea a le fi, în premise, cu totul dușmănoasă.
În vara acestui an, am dezlegat, în sfârșit, misterul oamenilor din popor. În urbea mea avea loc a nu știu câta ediție a Târgului meșterilor populari. M-am dus să achiziționez ceramică de Corund și să-mi mai spăl ochii. La un moment dat, am zărit la o masă, în zona dedicată hrănirii cu mici și cu bere a vizitatorilor, cuplul. Trecuseră cel puțin trei ani de când îl dădusem dispărut. M-am mai preumblat pe la vreo trei standuri, apoi m-am aciuit la o masă vecină. El surâdea, ea îl boscorodea. Totul părea a fi în cea mai perfectă ordine. I-am telefonat amicului și i-am spus că îi am în vizor. A promis să se înfățișeze în parc, cât de repede cu putință.
Ghinionul m-a făcut să pierd spectacolul ce promitea să fie iarăși aducător de atâtea satisfacții. Ea a fost cea care s-a întors, m-a văzut, iar după câteva secunde l-a informat că eram acolo, în coasta lor. Dincolo de surâsul imbecil, el m-a fixat cu răutate, și-a mâncat ultimul mic și a dat de dușcă berea. Apoi s-au cărat, poate înjurându-mă printre dinți.
Ce puteam face? Rămânea speranța unei șanse viitoare. Înainte de-a se face nevăzuți, au mers la chelneriță, au vorbit un minut sau două, s-au salutat, fără însă să plătească. Mi-am luat inima în dinți și am abordat-o. Avea peste 50 de ani, părea sătulă de viață, imună la mojicii, lăbărțată, cu o privire fără nicio nuanță de inocență, știind să profite de pe urma oricărui client suficient de îndrăzneț pentru a-i pune o palmă pe șolduri.
Contra unei sume echivalente cu prețul a trei meniuri, chelnerița mi-a spus o poveste uluitoare.
Prin 1986, secretarul cu probleme organizatorice al Comitelui Județean PCR, deci al doilea om ca putere politică, a mers la ICRA pentru cuvenita ședință cu darea de seamă de la final de an. O făcea nu din plăcerea de a fi în mijlocul oamenilor muncii, ci exclusiv pentru a se aproviziona cu de toate cele inaccesibile poporenilor – coniac, vin, cafea, dulciuri, carne și citrice. Ba câteodată, când era refuzat vreun lot de marfă pentru export, se alegea și cu mai multe cutii cu caviar și un kil, două de foie gras.
A fost primit de secretarul de partid și de director, i s-a luat paltonul nou, primit de la fabrica de confecții cu ocazia unei alte ședințe, și a fost invitat în sala de festivități, așteptat fiind de oamenii muncii, gata să aplaude și să picotească. Ziua se învăluia deja cu noaptea. Trei radiatoare mascate cu draperii roșii suplineau deficitul de căldură, caloriferele fiind mai reci decât o rațiune critică.
Firește, totul s-a întâmplat ca la carte – darea de seamă aprobată, planul de măsuri votat în unanimitate, critica a fost pe măsura autocriticii, angajamentele notate în procesul-verbal, chiar și efectul scontat de picioarele pe jumătate dezgolite ale lucrătoarelor tinere puse strategic în primul rând și-a meritat premeditarea. Între timp, șoferul mahărului a preluat marfa gata ambalată în cinci sacoșe, pitind-o în mașina de teren ARO. După nici o oră și jumătate, ședința era săvârșită. Puțin mai apoi, secretarul cu organizatoricul abia de a ciugulit ceva de pe masa îmbelșugată, ba chiar a refuzat paharul cu țuică, băgând anxietatea în ștăbimea ICRA-ului, bântuită de răspunsul la o întrebare fioroasă – ce l-o fi nemulțumit pe tovarășul? Cracii lucrătoarelor n-or fi fost suficient de îmbietori sau, ferească Sfântu!, e rost de-o rotire a cadrelor? Adevărul, impenetrabil pe moment, aflat mai apoi dintr-o mărturisire a unui medic de familie, fusese cât se poate de uman – Numărul Doi avea de făcut un consult medical, din motiv de criză biliară.
Când să plece – nenorocire, scandal, înjurături ca la ușa cortului:
— Te bag în pizda mă-tii! urla simandicosul. Unde mi-e paltonul?
— Tovarășu’, e o greșeală. Îl găsim noi. Femeia de serviciu… Vom lua măsuri.
— Mă cac pe măsurile tale, cretinule! Io nu plec de aici până nu primesc paltonul meu. E clar?
— Tovarășu’… Vă cumpărăm altul, facem chetă. Vă comandăm și o blană pentru doamna, numai să…
— Gura, porcule! Vreau paltonu’ sau te joc în picioare. Tu îți bați joc de partid?
Oamenii din popor o duceau ca în sânul lui Avraam. Angajații ICRA-ului îi țineau pe palme, nu mai erau puși să descarce mărfurile grele, ci poftiți în ospeție, prețuiți asemenea unor eroi.
Ultima remarcă i-a băgat pe toți în sperieți. A-ți bate joc de partid constituia infracțiunea cea mai gravă. O culpă de lezmajestate. Au urmat anchete interne, investigații întreprinse chiar și de Securitate, dar paltonul părea înghițit de pământ sau evaporat în tăriile cerului. Nimeni, în ciuda stăruințelor momite chiar și cu un premiu alocat de organizația sindicală pe ramură, nu a descoperit un palton căutat mai abitir decât Sfântul Graal.
Abia în decembrie 1989, după un chef monstruos la sediul întreprinderii, cu ocazia executării odiosului dictator și a sinistrei sale consoarte, oamenii din popor au mărturisit cum au luat paltonul secretarului cu organizatoricul și cum l-au ascuns în spațiul dintre un geam și oblonul din lemn de stejar, undeva în podul clădirii. Le-a fost frică mai apoi să-l ia și să-l vândă.
Au mers cu toții, călăuziți de oamenii din popor, și au căutat paltonul. L-au găsit. Moliile îl transformaseră într-un material ciuruit, bun pentru o sperietoare de ciori. Cheful s-a dezlănțuit și mai aprig. Făptuitorii au fost ridicați în slăvi pentru curajul de-a se fi ridicat împotriva dictaturii, de-a fi înfruntat cu mâinile goale comunismul. Cineva a propus să fie făcuți cetățeni de onoare, ba chiar să li se acorde o rentă viageră. Unanimitate!
Entuziasmul a ținut câteva luni. Oamenii din popor o duceau ca în sânul lui Avraam. Angajații ICRA-ului îi țineau pe palme, nu mai erau puși să descarce mărfurile grele, ci poftiți în ospeție, prețuiți asemenea unor eroi. În ce îl privește pe secretarul cu organizatoricul, după un scurt stagiu la pârnaie, fără a putea fi dovedit drept dușman al libertății și democrației, a fost eliberat. Soția lui cu profil de silfidă devenise distribuitoarea revistei România Mare în urbe. O misie patriotică, asumată cu râvnă, dintr-un resentiment vorace.
Ei, așa cum știm, au urmat tranziția, privatizările, inflația, șomajul. Oamenii din popor au rămas pe drumuri, la voia facerii de bine a foștilor angajați ICRA. Actul lor de disidență n-a fost consemnat nici măcar în presa locală postdecembristă. Cât privește acordarea unui certificat de luptător în revoluție, nici nu se putea pune problema. Alte muște verzi bâzâiau, în roiuri mari, pe căcatul suculent.
